Depresia postpartum
Un tip specific de depresie explicat de teoriile evoluţioniste este depresia postpartum, ce reprezintă un episod depresiv prezent la femeile însărcinate sau la cele care au născut de curând, prevalenţa fiind între 9–16%. Riscul aproape se triplează (41%) în cazul femeilor care au mai avut un astfel de episod în trecut (American Psychological Association, 2007).
Pentru că până la jumătate din cazurile de depresie postpartum se declanşează anterior naşterii, acestea sunt numite episoade peripartum. Ele sunt adeseori însoţite de stări de anxietate sau de elemente psihotice; episoadele cu elemente psihotice sunt întâlnite la una din 500–1 000 de naşteri şi sunt mai comune la femeile care nasc pentru prima dată (American Psychiatric Association, 2013/2016).
Riscul cel mai mare asociat cu elementele psihotice din cadrul depresiei postpartum este infanticidul. Acesta apare ca urmare a halucinaţiilor care pot comanda mamei să ucidă copilul sau ca urmare a ideilor delirante conform cărora copilul ar fi posedat (American Psychiatric Association, 2013/2016).
Explicaţii evoluţioniste ale depresiei postpartum
Din punct de vedere evoluţionist, Hagen (1999) consideră depresia postpartum ca fiind o adaptare menită să informeze mamele despre un cost asupra fitnessului, ipoteză bazată pe legătura dintre acest tip de depresie şi lipsa de suport social sau indicatorii cu privire la probleme de sănătate sau de dezvoltare. Aceste elemente ar aduce un cost suplimentar mamei, reducând în acelaşi timp beneficiile, ca urmare a unui fitness scăzut al copilului. În opinia aceluiaşi autor, depresia postpartum ar avea funcţia de a reduce sau de a elimina investiţia într‑un urmaş în anumite circumstanţe şi de a negocia un nivel mai mare de investiţie din partea celorlalţi.
Pe de altă parte, Crouch (1999) face referire la diferenţa dintre mediul actual şi cel în care această adaptare a apărut. Pentru mamele care simţeau că nu îşi mai puteau îngriji constant copilul, distresul era o metodă prin care ele puteau cere ajutor celorlalţi. În zilele noastre însă reacţia la distresul mamei nu este atât de rapidă cum ar fi fost în societăţile mai unite şi mai mici din trecut, astfel încât acest distres îşi găseşte exprimarea în vigilenţă şi depresie.
Dintr‑o altă perspectivă, un grup de cercetători (Bottino, Nadanovsky, Moraes, Reichenheim & Lobato, 2012) a testat 811 participante din Rio de Janeiro, identificând 197 de femei cu depresie postpartum (24,3%). Autorii au pornit de la ideea că vârsta maternă joacă un rol în apariţia acestei afecţiuni, relaţia dintre cele două variabile rămânând semnificativă chiar şi după ce s‑au controlat variabile socioeconomice şi reproductive, statutul conjugal sau consumul de substanţe.
Pentru fiecare an în plus, mamele aveau o şansă mai redusă cu 4% de a face depresie postpartum, un efect neinfluenţat de numărul de copii de acasă. În termeni evoluţionişti, autorii susţin că acest efect se întâlneşte din ce în ce mai rar odată cu înaintarea în vârstă a femeilor tocmai pentru că acestea au un potenţial reproductiv din ce în ce mai scăzut. Astfel, depresia postpartum, care la femeile mai tinere ar reduce investiţia în copil, nu ar avea un beneficiu la femeile care mai au puţine şanse de a mai rămâne însărcinate pe viitor.
Concluzii şi implicaţii
Ipotezele evoluţioniste susţin că depresia postpartum este o adaptare prin care mama reduce investiţia într‑un copil nesănătos sau apărut prea devreme. Cu alte cuvinte, atunci când costurile pentru mamă sunt mai mari decât beneficiile şi când aceasta ar putea să aibă pe viitor alţi urmaşi, depresia postpartum ar avea funcţia de a o motiva să investească mai puţin în acel copil.
Din punct de vedere clinic aceste informaţii pot ajuta terapeuţii să vadă ce elemente din acest tablou mai larg sunt prezente în viaţa persoanei şi să încerce strategii terapeutice (de ex., tehnici cognitive) de a creşte beneficiile şi de a scădea costurile pentru mamă. O astfel de intervenţie ar putea duce la scăderea severităţii depresiei tocmai pentru că se adresează cauzelor evoluţioniste care au dus la apariţia acesteia.
Spre exemplu, o mamă tânără ar putea înţelege că simptomele pe care le are nu sunt un indicator al incapacităţii ei ca mamă, ci mai degrabă un mecanism prin care cere sprijinul celor din jur. În cadrul terapiei, pacienta ar putea să înveţe mecanisme de coping şi de soluţionare a problemelor care ar ţinti chiar cauza fundamentală a simptomelor. O astfel de abordare centrată pe cauzalitate ar viza nu doar simptomele depresive, ci şi situaţia care a dus la acestea (fitnessul scăzut).
Într‑un context mai larg, dat fiind faptul ca până la vârsta de 20 de ani un copil ai cărui părinţi au o patologie afectivă, are 40% şanse să dezvolte la rândul său tulburări emoţionale (Beardslee, Versage & Gladstone, 1998), studii longitudinale clinice ar putea testa ipoteza că o abordare terapeutică evoluţionistă a depresiei postpartum este asociată cu o reducere a riscului copilului de a dezvolta patologii psihice.
Fragment din volumul Psihopatologie evoluționistă de Cezar Giosan
Leave a Reply