Există undeva, pentru fiecare dintre noi, o barieră insesizabilă. Ea desparte două lumi, universuri afective, al căror balans peren echilibrează, ameliorează stări sufleteşti. Binele şi Răul.

Lucrurile devin cu adevărat proaste dacă rămânem  pe tărâmul de mijloc; oprirea pe frontieră este asimilată nehotărârii. De acolo lumina este difuză de ambele părţi. Numai că acest pământ de mjiloc este viu. Îşi are propria-i viaţă. Diferită de a noastră. Nu cunoaşte trecerile, de la copilărie la maturitate dar şi dincolo de ele. Deoarece acolo, toate aceste praguri sunt trăite simultan. Este spaţiul „copiilor în convalescenţă”. Spaţiul unde trecutul reformatează permanent prezentul pentru a ne pregăti imediatul sau îndepărtatul. Destin sau proiecţie de viaţă. Şi este viu pentru că fiecare dintre noi îi conferim această fiinţare prin simpla noastră prezenţă. Ne folosim de el cel mai adesea din necesitatea refugiului. Fie din laşitate, fie din resemnare. Este un teritoriu al dezmoşteniţilor. Este locul unde temerile prevalează asupra scopurilor.

   

 

   

În acest tărâm de mijloc este dosit întreg bagajul mitologic acumulat în trecerea noastră prin viaţă; un sac la Pandorei care păstrează, conservă fiecare alunecare în necunoscut a proiecţiilor noastre conştiente, a afectelor trădate, stigmatelor, neputinţelor etc. Nu este neapărat un Rău ci sunt lucruri începute şi neterminate, neînţelse pe deplin sau neacceptate. De consistenţa acestei mitologii depinde toleranţa sau intoleranţa fiecăruia dintre noi faţă de întâmplările care impun atitudine în viata de zi cu zi. De această sfărâmată recuzită sentimentală depinde povara fiecărei intimităţi eşuate sau nemărturisite.

James Hollis în lucrarea sa „De ce oamenii buni săvârşesc fapte rele”,  spune că

„psihicul nostru vulnerabil este legat prin ‘cabluri’ de materiale arhaice şi astfel se produce suficientă energie pentru a ne determina să activăm tipare de evitare şi confirmare. Eliberarea de aceste blocaje presupune, desigur, să înfruntăm anxietatea, chiar dacă nu ştim ce este de fapt. Nu este uşor să mergem în locurile dificile ale psihicului nostru, să traversăm acele locuri. Viaţa nu este nici uşoară, nici dreaptă – să renunţăm la lamentaţii. Viaţa aşteaptă să o revedincăm, indiferent dacă cineva ne-a arătat calea sau nu”.

Recenzie publicată de istoricul Adrian Majuru pe site-ul www.bucurestiivechisinoi.ro