Februarie, ger. Zilele sunt tot mai lungi, însă frigul e ca pumnul încleştat al lui Dumnezeu. De neclintit.

Soarele e doar un desen pe cer, aerul e dur ca sticla. Şoarecii îşi croiesc calea sub o pătură groasă, albă. Rumegătoarele rod pojghiţa de gheaţă a copacilor. Slăbesc şi tânjesc după primăvară.

Patruzeci de grade cu minus şi viscole care trag încet după ele, într‑un val alb nimicitor, întregul peisaj — haitei de lupi nu‑i pasă. Dimpotrivă. Pentru lupi e vremea ideală. Organizează picnicuri în zăpadă, cu toate delicatesele posibile. Au suficientă hrană. Au un teritoriu bun şi un teren de vânătoare bun. Căldura nu le dă de furcă. Nu sunt insecte, care să le sugă sângele.

Zilele lui Picioare galbene sunt numărate. Colţii scânteietori ai lupoaicei şefe îi spun că s‑a terminat. Curând. Curând. Acum. Picioare galbene a făcut tot ce i‑a stat în putinţă. S‑a târât în genunchi, pentru a i se permite să rămână. În dimineaţa aceasta de februarie a sosit momentul. Nu are voie să se apropie de familie. Lupoaica haitei o atacă. Maxilarele ei toacă aerul.

Orele trec. Picioare galbene nu pleacă imediat. Rămâne la ceva distanţă de haită. Speră într‑un semn care‑i va da voie să se întoarcă. Însă lupoaica şefă e necruţătoare. Sare mereu în patru labe şi o alungă.

Unul dintre lupi, fratele lui Picioare galbene, se fereşte de ea. Botul ei vrea să se afunde în blana lui, capul să se culce pe burta lui.

Căţelandrii se holbează la ea cu cozile plecate. Vor să‑şi dezmorţească picioarele galbene alergând printre brazii bătrâni, să se zbenguie în tufişuri, să sară pe perniţele labelor şi să fie vânaţi prin zăpadă.

Iar puii vor împlini curând un an, sunt aventuroşi, curajoşi, nesăbuiţi, dar încă pui. Pricep suficient de bine ce se întâmplă, pentru a rămâne calmi şi nemişcaţi. Mârâie nesiguri. Picioare galbene ar vrea să le arunce sub nas un iepure rănit, să vadă cum hăituiesc plini de zel animalul, cum sar exaltaţi unii peste alţii.

  

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ewtS8u1rOpU]

  

Mai face o ultimă încercare. Un pas întrebător. De data aceasta, lupoaica haitei o goneşte până la liziera pădurii. Pe sub crengile cenuşii, fără ace, ale brazilor bătrâni. Picioare galbene rămâne acolo, cu privirea îndreptată spre haită şi spre lupoaica şefă, care se întoarce acum netulburată la ceilalţi.

De acum înainte va dormi singură. Până acum s‑a odihnit pe fundalul zgomotelor făcute de lupi în somn. Al mârâielilor şi zvâcnirilor lor, când vânează în vis. Al scrâşnetelor, oftaturilor, vânturilor lor. Acum va trebui să doarmă cu urechile ciulite un somn neliniştit.

Mirosuri străine îi vor umple nările. Vor alunga amintirea celor de aici, a fraţilor şi surorilor ei, a rudelor, a puilor şi a bătrânilor.

Porneşte la pas. Drumul o poartă într‑o direcţie. Dorul în cealaltă. Aici a trăit. Acolo va supravieţui.

   

Fragment din Noapte albă de Åsa Larsson