Bună ziua! Astăzi discutăm cu Clare Pooley, care este un nou autor în portofoliul Editurii Trei — tocmai am publicat Proiectul autenticității, The Authenticity Project, o carte care mi-a plăcut foarte mult, m-au impresionat personajele și povestea. Prima mea întrebare este ce anume v-a inspirat să scrieți această poveste.

De fapt, povestea a fost inspirată în mare parte de viața mea. Pentru că, acum cinci ani, dacă te uiți pe pagina mea de Facebook, pe Instagram, viața mea arăta ca și cum ar fi fost perfectă și realitatea era foarte diferită, pentru că aveam o dependență foarte serioasă de alcool, beam mult prea mult, ceea ce avea un efect negativ asupra sănătății mele mentale și fizice. Dar nu știa nimeni, totul era ascuns. Și am început să scriu un blog, pe care l-am numit Mummy was a Secret Drinker, iar acolo am spus adevărul despre viața mea. Faptul că am spus adevărul în acest mod nu numai că mi-a schimbat viața și m-a ajutat să-mi înving dependența, dar a schimbat și viețile a sute de mii de oameni care l-au citit. Așa am ajuns să mă gândesc dacă simplul fapt că spui adevărul despre viața ta, că ești cu adevărat sincer, îți poate schimba viața în atâtea feluri, ce s-ar întâmpla dacă ar face și alții la fel? Și asta este de fapt ideea de la care a pornit Proiectul autenticității, povestea unor oameni care spun adevărul adevărat despre viața lor. Nu pe un blog, ca mine, ci într-un caiet verde real, care trece de la unul la altul.

Da, dar hai să intrăm puțin în detalii. Ce înseamnă să fii sincer față de tine și să fii sincer față de ceilalți?

Ah… Cred că să fii sincer înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Oricât de tare încerci, întotdeauna este greu să fii complet sincer, pentru că toți vrem să ne înfățișăm viața în cele mai frumoase culori cu putință, întotdeauna încercăm să afișăm o imagine mai bună și să le arătăm celorlalți cele mai frumoase părți ale vieții noastre, nu pe cele mai nefericite. Ce m-a interesat pe mine este că adesea uităm că defectele, greșelile noastre sunt cele care ne fac mai interesanți și unici. Fiecare dintre personajele din carte are câte un defect; fiecare are câte ceva care nu e perfect și, cred eu, ce-și dau ei seama, ce mi-am dat eu seama, este că atunci când îți accepți defectele devii mult mai puternic.

Da, așa este. Ați creat, în carte, șase personaje foarte diferite. Ce relație ați avut cu fiecare dintre ele? Poate admirați sau vă simțiți mai apropiată de vreunul?

E ciudat, pentru că fiecare personaj e ca un copil, n-ai cum să faci așa ceva. Mă simt destul de apropiată de toți, au trăit în capul meu așa de mult timp; de fapt, încă o mai fac, într-un fel, și uneori aveam impresia că o iau razna când scriam cartea, pentru că aveam astea șase personaje îmbulzindu-se în capul meu. Dar ce e cu adevărat amuzant e că, atunci când fata mea mai mare a citit prima dată cartea, a zis “Mami, îți dai seama că toate personajele astea seamănă un pic cu tine, nu?”. Nu-mi dădusem seama deloc în timp ce scriam că fiecare dintre ei are ceva în comun cu mine, în afară de unul. Există un personaj, pe nume Riley, care este australian și e aproape perfect, e arătos, fericit, bine adaptat, amabil, adorabil, el e singurul care nu prea are în comun foarte multe cu mine. Dar pentru fiecare dintre ceilalți există ceva în viața lor cu care mă asociez. Alice, de exemplu, este dependentă de social media, ceea ce e ceva cu care mă pot lupta și eu; Hazard este dependent de alcool și cocaină, așa că mă simt apropiată de el. Și mai există și un personaj pe nume Lizzie, căreia îi place să-și bage nasul în viețile altora, ceea ce cam seamănă cu mine. Monica este disperată să găsească bărbatul potrivit, să se așeze la casa ei și să facă un copil; iar eu îmi aduc aminte foarte bine când aveam 20 și ceva – 30 de ani și aveam senzația asta a ceasului biologic, că timpul trece și trebuie să găsesc bărbatul potrivit ca să mă așez la casa mea, ceea ce este minunat. Așa că da, cred că am ceva în comun cu fiecare dintre personaje. Julian este partea mea creativă, este artistul care începe Proiectul autenticității și reprezintă cu adevărat partea mea creativă.

Finalul cărții este foarte emoționant și foarte profund. V-ați gândit la el de la început sau ați avut mai multe soluții pentru final?

Știam că o să fie o mare dezbatere despre final. Adică am descoperit, în timp ce scriam cartea, că lucruri despre care am crezut că o să se întâmple nu s-au întâmplat și lucruri despre care nu credeam că o să se întâmple s-au întâmplat, pentru că, atunci când scrii, trebuie să lași personajele să-și spună propria poveste. Și pe măsură ce le cunoști, te duc în direcții la care nu te așteptai. Așa că există o întorsătură de situație spre final, despre care nu știam că urmează. M-a surprins și pe mine la fel de mult cât îi surprinde și pe ceilalți. Și cred că de-asta nu anticipează nimeni această întorsătură. N-o să spun despre ce e vorba, ca să nu stric surpriza, dar a fost neașteptat și pentru mine. Și apoi finalul — din nou, n-o să spun exact ce se întâmplă la final, dar a fost o mare dezbatere între mine și unii dintre editorii cu care discutam. Am avut mare noroc să am parte de mai mulți editori interesați să publice cartea, așa că am discutat cu câțiva înainte să mă hotărăsc cu care să merg mai departe. Unul sau doi dintre ei voiau un alt final, un final care era mult mai evident fericit decât cel pe care l-am scris. Și a fost important pentru mine ca finalul să nu fie întru totul fericit, pentru că viața nu este perfectă și cred că un final perfect ar fi părut prea dulce și nerealist. Așa că, da, până la urmă am rămas la finalul original, de care sunt mulțumită. M-au contactat câteva persoane să-mi spună “Cum ai putut să faci așa ceva?”. Dar cred că lumea înțelege în general de ce se încheie așa cum se încheie.

Cred că principala calitate a cărții este că te face să te privești pe tine și să încerci să fii mai bun. Cel puțin, eu așa am simțit după ce am citit-o.

Cred că îi face pe oameni să se întrebe ce ar fi scris ei în caiet, dacă l-ar fi găsit. Și nu sunt sigură că e vorba să devii tu mai bun, cât să te accepți așa cum ești. Dar cred că te face să te gândești. Adică eu chiar nu voiam să public o carte în plină pandemie globală, dar interesant a fost că temele care apar în carte despre comunitate, bunătate și ideea de a ajunge să-ți cunoști vecinii și să faci lucruri bune pentru oameni au rezonat cu adevărat în această perioadă prin care trecem cu toții. Așa că au fost foarte mulți oameni care au luat legătura cu mine și mi-au spus că, citind-o într-o perioadă în care toată lumea e nefericită, cartea i-a ajutat să aibă sentimente mai bune în legătură cu viața și cu oamenii din jurul lor. Iar acest lucru mă bucură foarte tare.

Am citit că ați fost la Newnham College de la Cambridge, care are o listă impresionantă de scriitoare. Pe pagina Wikipedia a colegiului sunteți imediat după Sylvia Plath.

Știi, tatăl meu a observat și cred că a fost mai entuziasmat de asta decât de orice altceva. ”Ești chiar lângă Sylvia Plath”. Colegiul are o istorie feministă solidă, a fost fondat de Millicent Fawcett, care este una dintre sufragete și în sala unde luam cina exista un steag atârnat, care a fost purtat de sufragete în marșurile lor inițiale. Așa că are o tradiție feministă foarte puternică și o tradiție de asigurare a educației femeilor într-o perioadă în care femeile nu aveau acest privilegiu. Deci da, am fost foarte mândră că am fost acolo.

Credeți că, pentru dvs., scrisul are o putere cathartică sau terapeutică?

Da, categoric. Vreau să spun că am început să scriu ca terapie; am început blogul când am renunțat la băutură și chiar a fost terapia mea, a fost modul meu de a-mi pune ordine în gânduri și de a-mi pune ordine în viață și apoi am creat o comunitate, varianta mea de Alcoolici Anonimi. Când am început să scriu Proiectul autenticității, am continuat să scriu la fel, ceea ce mi-a permis să explorez alte lucruri care mă interesau — așa cum am zis, aspecte cum sunt dependența de social media, depresia postnatală, dar și relația pe care o avem cu adevărul și modul cum sunt mulți oameni singuri în lumea de azi, în pofida faptului că suntem și conectați de internet. Totuși, mulți-mulți oameni sunt singuri. Scrisul mi-a permis să explorez toate aceste lucruri și să am sentimente mai bune față de ele; a fost un fel de exercițiu de cum să fac lumea din jurul meu un pic mai bună, cred.

Cred că ați avut două mari bătălii în ultimii ani — una cu alcoolul, iar a doua cu cancerul de sân, iar povestea aceasta se află în The Sober Diaries.

Da.

Cred că ați fost foarte curajoasă să vă expuneți viața în fața întregii lumi și să exprimați așa de mult în fața unor străini. Cum ați decis să faceți asta?

Știți ceva, eram cu totul îngrozită. Cam un an după ce am început să scriu blogul, oamenii au început să-mi scrie și să-mi spună “Chiar ar trebui să faci o carte cu asta, pentru că ar ajunge la un public mai larg și ar ajuta mai multă lume”. Am început să iau legătura cu agenți, agenți literari și nu eram deloc sigură că o să fie cineva interesat de povestea mea. Dar au fost și, repet, au fost mai mulți editori care au concurat pentru ea și am publicat-o cam acum doi ani și jumătate. Cu câteva zile înainte să apară eram îngrozită, pentru că atunci când am început să scriu pe blog am scris sub pseudonim, mi-am zis “Sober Mummy”. Acum îmi era foarte rușine și eram foarte îngrijorată că o să se descopere adevărul despre mine și cine eram în realitate. Când urma să apară cartea cu numele meu real, am fost absolut îngrozită. Și mi-am dat seama că, dacă ești cu adevărat deschis în legătură cu propriile defecte, lumea nu poate găsi nimic cu care să te atace, pentru că deja am spus eu că sunt dependentă de alcool, am spus că sunt nu sunt o mamă bună, am arătat cât de imperfectă sunt. Așa că nu poate nimeni să vină și să-mi spună așa, pentru că am făcut-o deja eu. Are vreo logică?

Da.

Ia puterea din mâna lumii și ți-o înapoiază ție. Și, după ce a fost publicată cartea, am avut… chiar și acum, după doi ani și jumătate, tot mai primesc în fiecare zi mesaje de la oameni din toată lumea care spun cum i-a ajutat cartea asta, pentru că i-a făcut să se simtă mai puțin singuri și să vadă că există viață și dincolo de alcool. Și mă bucur foarte mult că am făcut-o, pentru că mi se amintește în fiecare zi cât de mult îi ajută pe alții. Da, a fost înspăimântător, a fost înfricoșător, dar am învățat că toate lucrurile bune în viață se întâmplă de cealaltă parte a fricii. Există o carte foarte bună, publicată cu mulți ani în urmă, intitulată Feel the Fear and Do It Anyway, și e foarte adevărat — dacă treci prin viață ocolind frica, treci prin viață evitând să trăiești. A fost o lecție bună.

Ați scris Sober Diaries, apoi Proiectul autenticității. O carte de nonficțiune și una de ficțiune. Cum a fost să schimbați registrul?

Am descoperit că să scrii ficțiune și nonficțiune seamănă mult mai mult decât ai crede. Cred că am vorbit deja despre asta, mare parte din ficțiunea mea este inspirată de întâmplările din viața mea. Am scris nonficțiune ca formă de terapie și am continuat același lucru și cu ficțiunea. Ceea ce-ți permite ficțiunea — și mi-a plăcut foarte tare — este să faci povestea să meargă oriîncotro vrei. Cu nonficțiunea, când scrii memorii, trebuie să începi cu ce s-a întâmplat în realitate, în timp ce la ficțiune pânza pe care pictezi este infinită. Cum am spus mai devreme, te trezești că povestea o ia în direcții la care nu te așteptai. Uneori, e un proces aproape magic; simți că nu tu regizezi povestea, ci este regizată pentru tine. Și așa am descoperit că devine, într-un fel, un proces mult mai magic decât nonficțiunea.

Credeți că ficțiunea pe care o scrieți este în vreun fel influențată de cariera dvs. anterioară în publicitate?

E o întrebare interesantă; nu m-a mai întrebat nimeni așa ceva. Cred că da, pentru că mai ales unele dintre temele pe care le explorez în Proiectul autenticității vin din viața mea în publicitate. Diferența dintre adevăr și ficțiune și ceea ce afișăm în realitate e ceva cu care ne jucăm tot timpul în publicitate. Totdeauna e vorba despre cum să faci ceva să arate cât se poate de bine și cum transformi povestea asta din ceva negativ în ceva pozitiv. Din punctul ăsta de vedere, a fost inspirată din publicitate, dar cred că și felul în care scriu este inspirat din publicitate, pentru că am tendința să scriu capitole foarte scurte și nu folosesc un limbaj excesiv de înflorit. Cred că am fost antrenată să păstrez totul cât mai comprimat. În publicitate poți folosi doar un anumit interval de timp ca să spui o poveste — 60 de secunde sau chiar 30 de secunde. Nu scriu capitole foarte-foarte lungi și înflorite, pentru că n-am fost niciodată antrenată așa. Totul e foarte-foarte succint.

Știu că avem un contract pentru două cărți și sunt curioasă în legătură cu a doua carte.

E interesant că mă întrebați, pentru că lucram la a doua carte de vreun an și nu era pe cât de bună mi-aș fi dorit. Așa că, până la urmă, după niște discuții cu editorii mei din Marea Britanie și din SUA am hotărât s-o iau cu totul de la capăt, cu ceva puțin diferit. Și a fost cea mai bună decizie cu putință, pentru că acum lucrez foarte-foarte bine și sunt foarte entuziasmată. Sper că o să fiți și voi! E foarte similară ca atmosferă generală cu Proiectul autenticității, dar cu o cu totul altă galerie de personaje. Și chiar îmi place foarte tare!

Mă bucur foarte tare. E important să scrii cu plăcere și din suflet. Dar spuneți-mi, aveți o anumită rutină a scrisului, faceți ceva anume înainte să vă apucați de scris?

Da, scriu numai la anumite ore; mi se pare că singurul moment în care pot scrie ceva nou — nu când editez ceva ce am scris deja — este dimineața foarte devreme, așa că mă trezesc la 5 dimineața, când e încă întuneric și totul e tăcut. Eu stau în Londra, care e un oraș foarte aglomerat în mod normal… deși nu mai e chiar așa de aglomerat acum. Așa că e momentul în care Londra e cu adevărat tăcută și atunci scriu texte noi. Scriu cam între 5 și 8 dimineața și apoi, după-amiaza, mă întorc și mă uit la ce am scris și editez, modific, uneori zic “uau, asta a fost drăguț”, și alteori “Dumnezeule, asta a fost groaznic”. Așa că speri, când te uiți, că are o noimă. Dar mai fac ceva care mi se pare util — dacă încerc să stabilesc ce se întâmplă în continuare în poveste sau încerc să rezolv o problemă, îmi dau seama de multe ori că, dacă mă trezesc în toiul nopții, în momentul în care sunt pe jumătate adormită, creierul poate face niște chestii foarte interesante. În miezul zilei, când se întâmplă așa de multe alte lucruri, nu poți gândi — eu, cu siguranță nu pot — cu adevărat creativ și imaginativ; am nevoie de momentul acela de visare din toiul nopții ca să pot face acest lucru. Sau alt moment când pot avea idei cu adevărat interesante este când merg pe jos, când sunt afară și mă plimb la țară; și atunci se pot întâmpla lucruri uluitoare. Deci mișcarea fizică sau când sunt pe jumătate adormită — acestea sunt momentele mele magice.

Ce ați scrie azi într-un caiet verde precum cel din carte?

Am senzația că deja am spus tuturor cele mai ascunse secrete ale mele. Cred că, dacă ar fi să găsesc un caiet acum, probabil că aș încuraja oamenii să bată la ușile vecinilor și să afle cum le merge cu adevărat. Totdeauna întrebăm “Ce faci?” și răspunsul este “Bine. Dar tu?”, “Și eu”. Cred că, mai ales în vremuri ca acestea, dacă le putem spune oamenilor “Nu, nu, cum îți merge cu adevărat? Ce ți se pare greu, ce ți se pare vesel?” — cred că ăsta ar fi un lucru cu adevărat important de făcut.

Mulțumesc mult! A fost un interviu minunat și mulțumesc că v-ați făcut timp să răspundeți la întrebările mele. Sunt convinsă că și cititorii din România vor fi foarte încântați de cartea dvs. și, așa cum am spus la început, când se vor termina toate astea, vă așteptăm în România.

Mi-ar face mare plăcere să vin în vizită. Mulțumesc foarte mult pentru că mi-ați pus asemenea întrebări extraordinare și că ați fost atât de entuziasmată de cartea mea. Apreciez foarte mult. Mulțumesc!