Au construit emoțiile și sentimentele noastre cea mai bună dintre toate lumile posibile?

E o întrebare importantă. Probabil că nu, pentru că există și emoții care pot duce la fapte deosebit de grave, precum războiul sau persecutarea semenilor. Principalul rol al emoțiilor este acela de a ne menține în viață, de a ne avertiza cu privire la pericole. De exemplu, dacă percep o mișcare într-un tufiș, unii mai curajoși vor merge într-acolo să cerceteze locul și îi mănâncă ursul. Alții, în schimb, nu riscă, o iau la fugă pentru că au copii acasă. Pe scurt, țin seama de etică și fac ceea ce este corect. Alții nu, iar asta suscită revolta celorlalți față de comportamentele considerate rele. Mă întrebați dacă emoțiile au creat cea mai bună dintre lumile posibile. Nu știu. Cert este că au creat o lume, așa cu este ea. Atât pot să spun.

Cum putem măsura cât mai precis contribuția emoțiilor la istoria lumii? Cum am putea cuantifica ceva de genul emoțiilor?

De fapt, e greu să măsori cât de intense sau de slabe sunt sau ce consecințe anume au produs emoțiile în istorie. Cum putem afla? Este ceea ce-și propune O istorie a emoțiilor umane. Împreună cu colegii cu care am lucrat la această carte (unul locuiește la Berlin, iar celălalt în Australia), am procedat precum istoricii: am analizat perioada contemporană, trecutul, mărturiile oamenilor despre emoțiile lor, indirect am încercat să înțelegem la ce anume se referă, mai ales în cazul mărturiilor în limbi moarte, precum latina., greaca sau ebraica veche. De acolo, am extras sensul discuțiilor lor (de ce vorbesc despre acele emoții, de ce sunt ele importante? ), ca să decelăm de ce au avut impact asupra istoriei exact în acel mod. Încercăm să măsurăm în ce mod au contribuit la cursul evenimentelor, cum funcționează filosofia oamenilor. Studiem în ce mod încearcă oamenii să se descurce cu emoțiile lor de zi cu zi, cum își exprimă ei emoțiile pe pietrele funerare și cum s-au schimbat aceste lucruri de-a lungul timpului. Spre exemplu, la universitatea mea din Londra încă mai există un cimitir evreiesc foarte vechi. Cele mai vechi pietre funerare de acolo sunt inscripționate cu texte biblice în ebraică, pe când cele mai noi sunt creștine, poartă cuvinte de tipul „tată și soț iubitor”. Citindu-le, observăm cum a evoluat în timp exprimarea emoțiilor, iar pietrele de mormânt sunt doar un exemplu. Aceasta este modalitatea prin care explorăm și măsurăm cum gândeau oamenii în trecut din multe puncte de vedere.

În ce constă această nouă disciplină – istoria emoțiilor?

Reprezintă tocmai ce scrie pe cutie: este o istorie a emoțiilor. Tratează despre emoții de-a lungul istoriei; despre ce credeau oamenii că erau emoțiile și despre ce schimbări cred ei că s-au produs cu timpul. De exemplu, în cea mai mare parte a Europei, nici nu exista conceptul de emoții până pe la 1800. Erau alte denumiri, se spunea pasiuni ori sentimente, care făceau referire la tipuri diferite de sentimente. Mai exista și termenul afecte. Pasiune denumea ceva ce simțeai în corpul tău, de care deveneai conștient în mintea ta („Nu mă simt prea bine”), pe când afect însemna că te gândești la ceva și că îți dai seama de consecințe („Asta ar trebui să mă facă să mă înfurii”), apoi reacționai. Fiecare este o categorie diferită, iar emoțiile sunt ceva nou în lumea anglofonă. Chiar și în Spania au categorii de simțăminte diferite, la fel și în Germania. Este o chestiune culturală, nu istorică. Emoția este ceva ce recunoaștem. Noi, istoricii, o analizăm și ne întrebăm dacă este, oare, ceea ce credem noi că este. Să spunem că identificăm tristețe. Dar oare oamenii simt acum tristețea la fel cum o simțeau în trecut? Se gândeau la iubire în același mod în care se gândesc acum? Iată, iubirea este un exemplu foarte bun. În contemporaneitate, iubirea înseamnă că îți bate inima pentru soția sau partenera ta, însă, în trecut, era vorba despre atracție. Erai atras de cineva trimis ție anume de Dumnezeu. În concluzie, emoțiile se schimbă în timp. Ce este și mai important este că lucrurile nu se petrec astfel de-a lungul timpului pentru că oamenii le-ar concepe logic, nu! Nu stai să analizezi rațional: „Hai să vedem, de ce voi merge astăzi la muncă?” sau „De ce voi ucide acest individ?”, după care rezolvi o ecuație. Te enervezi,  te plictisești sau ești frustrat pur și simplu. Emoțiile determină cursul istoriei, or au fost ignorate atât de multă vreme; acum este momentul să le acordăm importanța cuvenită.

Întrebarea formulată în mod mai specific ar suna cam așa: cum vă construiți propria istorie a emoțiilor? „O istorie”, nu „istoria”. Și cum alegeți să povestiți această istorie? Spuneți-ne despre părțile principale ale arhitecturii.

În cartea mea, cea pe care am lansat-o, încerc să le transmit oamenilor că există o istorie a emoțiilor. Practic, trec în revistă istoria emoțiilor de la grecii și evreii antici până în viitor, de fapt. La finalul cărții chiar începem să abordăm cum se va pune problema în viitor. Și am tratat tot ce se află între cele două repere temporale. Am încercat să reprezint modalități diferite în care eu și alții clădim istoria emoțiilor. Cartea se bazează pe munca mea de cercetare, pe ceea ce știu eu citind diverse texte cu mare atenție. Folosim, alternativ, și calculatoare. „Scanăm”, ca să spun așa, diverse texte, asociem cuvinte-cheie, apoi le analizăm mai îndeaproape. Ne aplecăm cu multă atenție asupra unei multitudini de texte, de arhive. Dăm praful de pe documente, cu speranța că vom găsi ceva nou acolo. Așa lucrez împreună cu colegii mei. Uneori îi abordez: „ Tu ești expert pe tema asta. Putem să discutăm puțin?” Așa ajungem să vorbim pe diverse teme, fac și eu muncă de documentare, pentru că este esențială în activitatea unui istoric, dar știți cum se spune: dacă aduci doi istorici în aceeași încăpere, vor exista trei opinii diferite, de aceea aducem argumente, verificăm fiecare faptele. Este o combinație de muncă de consultare a arhivelor și de cercetare științifică. Domeniile mele de expertiză sunt psihologia și lingvistica, astfel că studiez cele mai recente articole despre emoții, ca să văd în ce mod interacționează cu istoria: citesc despre dorință, iubire sau orice altceva. Fie încep singur cercetarea, fie merg la un pub împreună cu colegii și discutăm de unde ar trebui să începem să abordăm subiectul.

Ce emoții privilegiază genul acesta de istorie? Dacă-mi permiteți să vă lansez o provocare: ce alte emoții la fel de importante credeți că sunt nedreptățite de O istorie a emoțiilor?

Vreți să spuneți, ce emoții nu am tratat în carte? Mi-ar plăcea să includ mult mai mult despre frică. Am scris ceva despre ea, dar frica se numără printre cele mai importante emoții din istorie. Este emoția negativă fundamentală a omenirii, dar este și dificil de tratat, mi-am dat seama când lucram la capitole scurte dedicate fiecărei emoții. Și surprinderea, și mândria sunt importante. De ce suntem șocați sau uimiți de anumite lucruri? Motivul primordial pentru care ne place să avem oameni de știință este că ne place să fim uluiți. Uluirea aceea a descoperirii. Acesta este ceea ce am studiat cel mai mult. Deși am încercat să tratez anumite emoții despre care știam pentru că am făcut cercetări, am dezbătut și am tot discutat despre ele, știu că sunt unele care sunt deosebit de interesante și de importante și le-am inclus în Istoria emoțiilor, de exemplu despre dragoste pe vremea cruciadelor. Am tratat acest subiect deoarece unul dintre primele cele mai importante documente din istoria emoțiilor este un articol intitulat „Participarea la cruciade ca act de iubire”, foarte neobișnuit, la fel și argumentul, motivul pentru care credeau ei că duc acest luptă, evident că nu o percepeau ca pe o faptă de iubire. Este interesant de ce se credeau cruciații îndreptățiți să facă acele lucruri. În acest caz, am tratat subiectul pentru că era important pentru istoria domeniului meu, însă mai există o sumedenie de alte emoții pe care mi-aș fi dorit tare mult să le discut în carte. Aveam o limită de cuvinte de la editură – în nici un caz nu mai mult de 600 de cuvinte. Aș fi putut face o trilogie, ca Stăpânul Inelelor, în care să încapă și discuția despre alte emoții. Îmi place surprinderea, mă fascinează. Și teama. Aș fi putut detalia mai mult, consider că este importantă.

În general, ce emoții provocate aduc schimbări majore în istorie? Care sunt principalele emoții care mobilizează forțele istoriei?

Cred că sunt cele două principale emoții – este răspunsul care îmi vine acum, pe moment. Una dintre ele este iubirea, sau mai degrabă ideea de apartenență, sentimentul acela care ține laolaltă grupurile, familiile, națiunile, în strânsă legătură cu cea care respinge oamenii, care îi face pe unii să se simtă într-un grup și să refuze aderarea altora, menținuți la distanță. Orice conflict, orice problemă și orice soluție la acea problemă se reduce la acel sentiment de apartenență, în care îndeplinește și dragostea un rol. Ne-am confruntat până acum, trebuie să ne oprim și să formăm un grup mai mare, cum este exemplul Uniunii Europene. Cea de-a doua emoție este preferata mea – neîncrederea, care suscită revoltă. Unul dintre motivele pentru care avem reacții neplăcute față de alții – în cazul crimelor, de pildă – este că se declanșează cam același gen de sentiment de revoltă față de ce considerăm, în virtutea culturii noastre, că nu trebuie să aibă loc. creierul cunoaște diferența dintre acțiuni, dar noi ne simțim ca în același fel. Când auzim despre o crimă, ne oripilează. La scară mare, această emoție este declanșatoare. Creștinismul și iudaismul se bazează pe aceste elemente. Dacă ne aplecăm cu atenție asupra Bibliei, observăm că Dumnezeu discută aceste emoții. Sunt deosebit de puternice, sunt fundamentale inclusiv în religie, de aceea le și tratez în cercetările mele. Acestea sunt preferatele mele.

Lucrați cu un concept influent – regimul emoțiilor. De ce este atât de important pentru structura dumneavoastră necesară înțelegerii istoriei emoțiilor?

Regimul emoțiilor este, practic, o modalitate de a înțelege emoții influențate de cultură sau de circumstanțe. Exemplul clasic este cel al unui steward. Să presupunem că ești cel mai bun steward care lucrează pe un avion privat de lux. Ai un pasager foarte necioplit, care țipă la tine, se poartă îngrozitor, însă regimul emoțiilor tale dictează ca tu să continui să fii politicos, să-i dai dreptate, să-i îndrepți perna și să-i zâmbești la fiecare interacțiune pentru că este un regim impus. La fel se întâmplă și la nivel mai mare, de cultură: este așteptat de la tine să te porți astfel chiar dacă nu te simți în largul tău. Se cheamă că ai bune maniere, că te comporți civilizat și corect. Doar că acest lucru evoluează în timp; regimurile se schimbă de la o faptă la alta, de la o țară la alta, de la o perioadă la alta, astfel că se pot urmări schimbările de atitudine dictate de acel regim. Așa folosim, așa folosesc eu cel mai frecvent acest concept. Este important deoarece regimurile emoțiilor sunt unul dintre principalele motoare ale culturii. Culturile se pot defini în funcție de ce este și ce nu este permis în cultura respectivă. Mie îmi place să mă uit pe telefon în tren, când mă deplasez undeva, însă, în Japonia, este considerată o dovadă de lipsă de maniere tocmai pentru că regimul emoțiilor din acea țară este diferit. Acestea sunt doar exemple mărunte, există și altele cu adevărat importante, care pot schimba lucrurile. Deci acesta este regimul emoțiilor, este ceva important.

Ați scris inclusiv despre o nouă perspectivă cu privire la emoții. Cum putem perspectiva din care vedem și reflectăm de obicei asupra emoțiilor, impactului și efectelor acestora în istorie?

Prin schimbarea perspectivei înțelegeți când încercăm să gândim diferit, să ne manifestăm emoțiile diferit de alții. Consider că cea mai potrivită modalitate de a înțelege emoțiile este cea vehiculată de prin anii ’70, anume că emoțiile sunt universale, că toți oamenii le resimt și că sunt mereu la fel și în junglă, și în Papua-Noua Guinee, și la New York. Știm că nu este obligatoriu să fie așa. Discuția este mai complexă de atât. Emoțiile sunt lucruri mult mai complicate. Cu cât înțelegem mai bine că emoțiile sunt complicate și diferite, că până și indivizii trăiesc emoțiile diferit vizavi de ceilalți (eu îmi trăiesc emoțiile diferit de cum o faceți dvs., iar dvs. le trăiți altfel decât altcineva), cu atât putem înțelege mai bine oamenii și putem avea o perspectivă mai clară asupra felului în care se comportă oamenii. De ce se poartă într-un anumit fel? Din pricina modului cum au fost crescuți, a ceea ce consideră ei că este corect? Acele emoții sunt determinate de vreun alt motiv? Dacă anumite emoții sunt considerate negative, există tendința să fie respinse. Știind acest lucru, înțelegem dintr-o altă perspectivă istoria și ne întrebăm de ce se poartă așa, ce anume justifică un cutare comportament. Să fie doar din cauza sentimentului amintit mai devreme de coeziune cu grupul ori cu familia? Nu. Emoțiile lor au fost reprimate vreme atât de îndelungată, încât explodează la un moment dat și rezultă furie, ceva copleșitor pentru țară. Dacă deslușim emoțiile, ajungem să înțelegem evenimente din istorie și cât de eficiente au fost emoțiile în declanșarea lor în cele din urmă.

Sunt religiile și filosofiile cele mai vaste instalații sau dispozitive emoționale, dacă le putem numi astfel?

E posibil, da. Dezbaterile sunt în toi pe tema aceasta. Chiar și Platon și Aristotel au căutat să arate cum funcționează emoțiile. Au adus argumente fundamentale despre suflet, despre tot ce ține de emoții, despre antagonisme precum iubirea și ura, emoții plăcute și neplăcute. Da, au dezbătut despre asta, filosofii aduc tot felul de argumente și lucrurile  se complică, nu știu dacă reușesc să ajungă la vreo concluzie. Dezbaterea devine tot mai stufoasă. Cât despre religie, și în acest domeniu se aduc tot felul de argumente ce explică mecanismul emoțiilor, care sunt ulterior contrate de alte opinii. Fiecare grupare are propriile păreri. O altă emoție este dorința și mai există și dorința de a nu dori nimic, de a-ți stăvili orice dorință, ceea ce le deschide, practic, orizontul către orice emoție. Avem această idee a dorinței și a puterii de înfrânare. Pe de altă parte, în creștinism se remarcă un simț foarte acut al dorinței. Paradisul reprezintă dorința de a primi recompensa fericirii eterne, așadar creștinii sunt mânați de această căutare, pe care o urmează deoarece este foarte importantă.

Dar în literatură cum puteți analiza acest lucru din perspectiva istoriei emoțiilor? Ce formă de emoție este literatura?

Depinde de literatură. Există un regim al emoțiilor propriu fiecărui gen literar. Dacă aș fi un istoric care analizează literatura, aș spune că toate genurile literare se reduc la emoții. Iubirea și alte emoții sunt omniprezente în literatură. Dar, ca istoric, eu consult arhive și ce regăsesc acolo sunt însemnări obiective. Se prezintă sub formă de literatură, însă ele nu cuprind defel emoții, nu sunt subiective. În marea literatură, dacă îl analizăm pe Shakespeare, de exemplu, există emoții care te fac să râzi. Ce-i drept, ce era considerat umor în secolul al XVII-lea nu ne-ar mai stârni râsul în zilele noastre. Emoțiile au această capacitate de a ne stârni opinii și sentimente. Cu cât este de mai bună calitate literatura, cu atât transmite emoții mai intense. Am un prieten irlandez care va lansa în curând o carte despre Shakespeare, el ar ști să explice de minune cum funcționează marea literatură. Cu asta se ocupă el, analizează îndeaproape literatura.

Este istoria emoțiilor mai vulnerabilă decât alte tipuri de istorie? Este ea mai ușor de criticat ori de contestat? Spre exemplu, se poate afirma că în istoria emoțiilor există prea multă emoție, prea multă subiectivitate?

Cam toate tipurile de istorie prezintă acel element de subiectivitate. Pe de o parte, avem faptele. Să mă gândesc la un exemplu. Toată lumea știe că omul a pășit pe Lună la sfârșitul anilor ’70 – este un fapt istoric. Nu toți, dar majoritatea oamenilor nu pun acest lucru sub semnul întrebării. Pe de altă parte, un element mult mai subiectiv este de ce anume un american a fost prima persoană care pășește pe Lună. Pe această temă apar mult mai multe întrebări și se dau mult mai multe răspunsuri. Este o întrebare mult mai dificilă și vă voi spune și de ce, deși vi se poate părea de necrezut. Unii afirmă că ceea ce se petrece în Rusia nu are nicio legătură cu emoțiile, ci cu știința. Refuză categoric ideea de teamă față de racheta cea mare și periculoasă a rușilor. Trebuie să acceptăm legat de multe evenimente ce țin de istoria postmodernă că justificarea lor ține de mai mult de un singur răspuns. Nu înseamnă critică, ci acceptarea argumentelor. Pe de o parte avem teama față de amploarea căpătată de acțiunea rușilor, tehnologia intervine și demonstrează că aceștia chiar sunt dotați cu rachete de dimensiuni mari. Probabil că este și ceea ce ar trebui să facem. De altfel, america a reacționat, amintind că este națiunea care a ajuns pe Lună, așadar se laudă că deține rachete mai mari și mai devastatoare.  Acestea sunt o serie de elemente, dar alți istorici ar putea aduce și altele. Îi pot acuza pe primii că se înșală, că exagerează totul. La urma-urmei, este o chestiune de mândrie a unei națiuni. Cei care scot în evidență vulnerabilitatea discută de o altă latură a istoriei. Înțelegem că este pre dificil să discutăm despre aceste vulnerabilități, dar aceasta este istoria.

Încă două întrebări scurte, mai mult din perspectivă filosofică. Emoțiile clădesc lumea și istoria sa mult mai mult decât logica și rațiunea? Putem vorbi despre o rațiune de a fi a emoțiilor? Filosoful francez Blaise Pascal, scria că „Inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le înțelege”.

Într-adevăr, și mai există un citat foarte bun. David Hume spunea că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclava pasiunilor” – raționamentul merge în același sens. Aici intervine știința modernă. Antonio Damasio, un om de știință excepțional, a scris Eroarea lui Descartes și alte cărți, în care a demonstrat că dincolo de faptele obiective, cum este că acesta este un pahar cu apă (este ceva real, ați putea crede că am aici vodka, dar nu, este apă), așadar în afară lucrurilor obiective nu se pot lua decizii fără a folosi atât rațiunea, cât și emoția în același timp. Ele sunt strâns imbricate. Chiar și pentru aspectele cele mai banale, deciziile nu se iau doar pe baza rațiunii strict logice. Nu se poate spune că emoțiile sunt lăsate deoparte. L-am întrebat de ce a ales să studieze fizica cuantică, el mi-a răspuns că o adoră, că îl fascinează, așadar acolo intervine o pasiune puternică, iubirea. El adoră matematica, are o pasiune pentru matematică și vede frumusețe în ea. Vedeți? Intervine și elementul emoțional. Este adevărat. Dacă sunt întrebat ce anume este mai important, consider că rațiunea și emoțiile coexistă. Rareori se întâmplă să fie separate, ca în cazurile evidente, cum ar fi că acesta este un pahar cu apă sau că 1 + 1 = 2. Este ceva evident, nu intervin emoțiile, dar în orice altă situație, spre exemplu telescopul Hobbs, care a fost lansat în urmă cu câțiva ani, a fost – în sfârșit – ajuns din urmă ca tehnologie.