Bună ziua, Jessica Bruder! Mulţumesc pentru că eşti aici, pentru cititorii din România!

Bună, Alida!

Bine ai venit în România, la modul virtual! Sunt foarte fericită pentru că am avut şansa să îţi citesc cartea şi în limba română. Recunosc că am văzut şi filmul, “Nomadland”, de două ori, cartea tot de două ori am citit-o. Dar recunosc că mi-a plăcut mai mult cartea decât filmul. Sigur că mi-a plăcut şi filmul, dar, oricum, felicitări pentru amândouă!

Îţi mulţumesc foarte mult!

Înainte să vorbim despre carte, pentru că foarte mulţi români au văzut filmul “Nomadland”, care este un film extraordinar, aş vrea să vorbim despre experienţa ta cu acest film. Şi despre experienţa cu actorii din film, ştim deja că multe dintre personajele filmului nu sunt actori, ci personaje reale. Ce a însemnat pentru tine această experienţă?

A fost o experienţă incredibilă şi neobişnuită. Eu sunt autor de non-ficţiune şi am prieteni care scriu tot cărţi de non-ficţiune. Mulţi dintre ei se obişnuiseră să primească atenţie din partea Hollywood-ului, pentru adaptarea cărţilor, dar, în final, nimic nu se întâmpla. Aşa că am pornit cu un moral scăzut, fără să am vreo aşteptare. Cu toate că volumul meu s-a bucurat de un mare interes când a apărut în State. A fost o surpriză uriaşă când lucrurile s-au pus în mişcare rapid, iar pentru mine, să văd cum prinde viaţă acest film a fost o experienţă uimitoare. Iar în film erau toţi aceşti oameni pe care eu îi urmărisem timp de, Dumnezeule!…trei, patru ani. Eu îi cunoscusem ca reporter şi apoi, brusc, apăreau toţi într-o cu totul altă ipostază. Cei mai mulţi dintre ei au peste 60 de ani. Iar în State, cel puţin, mulţi oameni chiar decid să facă tot ce le trece prin cap, chiar dacă au aşa o vârstă avansată. Deci, să văd cum oamenii aceştia îşi sfidează vârsta şi să văd cum primesc validare, cum îşi împărtăşesc experienţele de viaţă, toate acestea au fost minunate pentru mine. A fost o aventură pe cinste!

Mă gândesc acum la Linda şi la tot ce a însemnat pentru ea acest film. Adică…de la o viaţă de nomad, să ajungi pe covorul roşu de la Oscaruri este un fel de cea mai fericită zi din viaţă. A fost impresionată?

Ştii? E haios! Linda este Linda indiferent de situaţie. Ceea ce pentru mine, ca jurnalist, înseamnă mult. Ştii şi tu asta, adesea, atunci când intervievezi pe cineva, acea persoană intră în modul “atitudinea de interviu”. Ştii cum e, tu îmi iei acum un interviu mie, iar eu încerc să fiu un interlocutor bun şi să le spun oamenilor ceea ce cred că vor să afle. Dar mie, ca jurnalist, ce îmi place mult la Linda este faptul că ea este aceeaşi, indiferent că înregistram o conversaţie cu ea sau mergea la cumpărături, sau mergea la muncă. Peste tot unde o urmăream eu ca reporter. Iar ea nu s-a transformat deloc, era aceeaşi în “adăpostul” ei şi în lumina bliţurilor de la Hollywood. Linda s-a bucurat la maximum de experienţă. E conştientă de cine şi cum este ea, n-o văd schimbându-se. Sigur că era fericită pentru tot ce i se întâmpla, dar a rămas aceeaşi persoană cu picioarele pe pământ. Şi are mereu o atitudine pozitivă, deschisă spre nou. Mama ei i-a spus la un moment dat: “Dacă eşti invitat la o petrecere, spui da şi te duci!”. Şi cred că aşa a privit Linda toată această experienţă.

Da, chiar este o persoană minunată! Aş vrea totuşi să le spunem cititorilor din România că da, există acest film, “Nomadland”, dar există o carte după care a fost adaptat filmul, care, de altfel, a câştigat trei premii Oscar. Cartea se numeşte “Ţinutul nomazilor. Cum să supravieţuieşti în America secolului XXI”. A fost tradusă în limba română şi a apărut la editura Trei. Când am citit cartea prima dată, mi-am spus că este un jurnal extraordinar. Apoi, mi-am spus că nu este jurnal, ci jurnalism. Apoi, am realizat că este, de fapt, jurnalism de top. Serios…munca pe care ai făcut-o este uriaşă, absolut uriaşă! În cele 4000, scuze, 400 de pagini ale cărţii…Cum te-ai descurcat cu acest proiect uriaş?

Au fost multe momente când mi-am spus că o să se năruie totul, ca să fiu sinceră. Lucrurile par mai simple dacă le priveşti în oglinda retrovizoare. Acum nu mai gândesc aşa. Cartea mea, “Nomadland”, a început sub forma unui articol dintr-o revistă americană, “Harper’s”. Când i-am abordat prima dată pe cei de la “Harper’s”, nu mai scrisesem pentru ei. Iar articolul despre care le-am vorbit era complet diferit, avea cu totul alte personaje. Un lucru pe care l-am învăţat despre jurnalismul emergent este faptul că degeaba îţi faci planuri. Pentru că, ajuns pe teren, lucrurile stau altfel. Iar eu am petrecut atâta vreme urmărind aceşti oameni şi s-au întâmplat multe lucruri pe care nu le-aş fi anticipat. Nu mi-am imaginat niciodată că o s-o întâlnesc pe Linda. Nici că o să îi urmăresc viaţa timp de 3 ani. După ce mi-a apărut articolul în “Harper’s”, articolul era şi pe copertă şi m-am bucurat de multă atenţie, atunci am început să mă gândesc la carte. Iar marea provocare era să pornesc la drum. Oamenii se adaptează uşor la orice, lucru care e şi bun şi rău. Pentru că de multe ori închidem ochii la multe lucruri, cum ar fi schimbările climatice. Ne adaptăm atât de rapid la orice, încât nu mai vedem dincolo de noi şi de clipa prezentă. Două luni am călătorit pentru proiect, apoi m-am întors în New York, şi am încercat să privesc lucrurile la rece, din altă perspectivă. Dar proiectul a durat cu totul 3 ani. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată, dar nu am nici cel mai mic regret.

Să le spunem celor care privesc că a fost mai mult decât ne spui tu…Să facem un rezumat! Ai călătorit 15.000 mile, adică în română, asta ar însemna aproximativ 24.000 km. Ai condus o dubiţă albă GMC Vandura, pe care ai numit-o Halen. Iar intenţia ta era să întâlneşti nomazi, oameni care călătoreau în vestul Americii şi care locuiau în dubiţe, maşini, autorulote etc. În România, nu există acest tip de cultură. Cei mai mulţi oameni pe care îi cunosc consideră că a merge în călătorii cu o autorulotă este distractiv şi atât. Da, este distractiv dacă ai o casă unde să te întorci. Dar aceşti nomazi nu au o casă (sunt “houseless”, în engleză). Şi îmi place acest cuvânt folosit şi în carte, şi în film: “houseless”. Oameni fără casă, nu fără adăpost (în engleză, “homeless” – n.red.). Cine sunt aceşti nomazi fără casă?

Mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut au adoptat formularea “oameni fără casă”, nu “oameni fără adăpost”. Este modalitatea lor de a-şi păstra demnitatea. În State, “om fără adăpost” este o formulare urâtă. E aproape o insultă. Oamenii aud această formulare şi nu se gândesc că poveştile acestor oameni sunt mult mai complexe. Dar, atunci când spui că nu ai o casă, dar ai un cămin, un adăpost, ai cu ce să te deplasezi, deja te gândeşti altfel la aceşti oameni. Nu mai ai prejudecăţi şi nu mai tragi concluzii pripite. Oamenii pe care eu i-am cunoscut sunt parte a unei culturi şi îşi spun “workcampers”, adică lucrăturişti (lucrători care călătoresc – n.red.). Mulţi dintre ei sunt la vremea pensiei, în State. Dar pensiile aici sunt mici, sau, mă rog, au fost mici până s-a mai schimbat puţin situaţia. Preţul caselor continuă să crească. În State, situaţia imobiliară încă este o catastrofă, iar sistemul de pensii este un haos. Şi foarte mulţi oameni care s-au trezit ruinaţi în criza financiară din anul 2008 nu şi-au revenit nici azi. Aşa că s-a format această cultură a oamenilor care călătoresc prin ţară, de la un job la altul, muncind în oraşele Amazon, sau ca îngrijitori în camping-uri, sau culegători de recolte etc. Pe ei i-am urmărit eu. Dar, exact ca foarte mulţi oameni din România, şi eu credeam că o autorulotă e un mijloc de transport plăcut. Mergi cu ea în excursii şi apoi revii acasă. După ce am învăţat mai multe, m-am luminat un pic şi am înţeles că eu habar nu aveam cum stau lucrurile. Şi toate se întâmplau la doi paşi de mine.

De fapt, aceşti oameni despre care ne povesteşti sunt o inspiraţie pentru noi. Pentru că nu-şi pierd niciodată speranţa. De fiecare dată când citeam despre ei în cartea ta, realizam că eu sunt mai lipsită de speranţă decât ei. Chiar dacă eu am o casă a mea. Dar aproape că nu mai ştiu ce înseamnă noţiuni precum libertate sau a te simţi protejat. Iar personajele tale, care sunt personaje reale, par că ştiu mai bine ce înseamnă libertatea. Tu ce ai învăţat despre libertate de la aceşti oameni?

Ştii….libertatea e un cuvânt înşelător. În America, cel puţin, oamenii abuzează de acest cuvânt. Chiar acum, în vremurile astea pandemice, sunt mulţi oameni care pretind că libertate înseamnă că ei nu ar trebui să se gândească şi la comunitatea lor. Adică să nu poarte mască.

Da, acelaşi lucru se întâmplă şi în România…

Da, libertatea înseamnă pentru unii oameni că pot face absolut orice vor. Despre oamenii pe care i-am cunoscut eu, nomazii, mulţi cred că sunt doar nişte rataţi, când, în realitate, ratate sunt sistemul (de protecţie socială – n.red.), sistemul imobiliar, economia. De aceea aceşti oameni atât de creativi şi rezistenţi nu au cum să reuşească să-şi croiască o viaţă mai bună într-un astfel de sistem. Şi, pentru că sunt puternici şi creativi, au decis să încerce ceva nou. Şi fac asta pentru că s-au simţit striviţi de sistemul tradiţional de protecţie socială, iar ceea ce au ales este libertatea (faţă de un sistem care nu îi ajută – n.red.).Dar asta a presupus mult curaj din partea lor. Şi acest curaj al lor m-a inspirat şi pe mine.  Pentru că, în general, noi, oamenii, în cultura noastră, considerăm că e foarte greu să schimbăm lucrurile, că putem face mai mult, mai bine, dar ni se pare greu. Şi mă gândesc la aceşti nomazi care au peste 60 de ani şi la cum şi-au schimbat ei viaţa radical. Iar nouă, celorlalţi, ne este greu să schimbăm orice, vorbim despre greutatea de a produce schimbări sociale pozitive sau de a avea grijă de mediu. Este patetică neputinţa noastră în comparaţie cu felul în care nomazii şi-au schimbat radical destinul, imaginându-şi cum să traiască un pic mai bine. Şi au reuşit să facă asta.

Mă gândeam acum că ar trebui să uităm orice credeam că ştim despre viaţa nomazilor. Pentru că nimic din ceea ce credeam nu este adevărat. Ce aveam eu în minte despre nomazii din America este irelevant. Vorbim totuşi despre colapsul financiar din 2008, când mulţi oameni şi-au pierdut casele. Şi nu prea au avut altă alternativă decât această cultură a nomazilor. Am avut ceva similar în România când, tot din cauza colapsului financiar, în oraşe precum Moldova Nouă, Uricani sau Mioveni, au fost închise fabricile. Iar oamenii au fost nevoiţi să plece din ţară pentru a câştiga bani, au lucrat orice, culegători de ciuperci etc. Din acest punct de vedere, dacă citeşti cartea “Nomadland”, îţi spui: “OK, capitalismul face şi rău”. Care a fost scopul tău din acest punct de vedere? Ce ai vrea să înţeleagă cititorii?

Ştii, stilul meu preferat de a scrie nu este un scris facil, să ofer idei de-a gata. Scopul meu cu această carte nu a fost să le spun cititorilor ce şi cum să creadă sau faptul că, dacă nu gândesc ca mine, sunt idioţi. Scopul meu a fost să îi ajut pe oameni să vadă mai bine complexitatea lumii, mai bine decât o ştiu de la distanţă. Deşi scopurile mele nu sunt aşa complicate cum par. De exemplu, am avut reacţii de la oameni care au citit cartea. Unii îi judecă foarte uşor pe nomazi, îi văd trecând pe lângă ei, trăind în autorulotă, şi îi desconsideră. Spun despre nomazi că sunt rataţi, că şi-au ratat viaţa etc. Deci ceea ce le-am cerut cititorilor a fost să încetinească puţin ritmul şi să îi privească mai atent pe oamenii din jur şi întregul sistem din jurul lor. Şi să aprecieze mai mult complexitatea fiecărei vieţi. Sigur că, în linii mari, cartea pune şi problema capitalismului. Dar nu într-un mod vehement, nu ca un manifest. Dacă mă întrebi pe mine, aş spune că da, piaţa oferă instrumente foarte bune pentru societate, dar o conduce teribil de prost. Capitalismul este bun, dar ar trebui să se ghideze mai degrabă după principiul “piaţa serveşte societatea”, nu după principiul “societatea este sufocată de piaţă”. Dacă are vreun sens ce spun…

Da, sigur că are sens. Acum, aş vrea să vorbim despre Oraşul Amazon. În carte, este un capitol mare despre acest „oraş”. Mi-a plăcut acest capitol, plăcut e un fel de a spune. Mai degrabă m-a întristat puţin, pentru că nu mi-am imaginat niciodată cum ajung coletele la tine la uşă, un ruj, o carte, un robot de bucătărie etc. Şi nu mi-am imaginat niciodată munca din oraşul Amazon astfel şi ignoram toate vieţile unor oameni din interiorul „fabricii „Amazon. Habar nu aveam cum stau lucrurile. În filmul „Nomadland”, sunt câteva imagini cu oraşul Amazon, dar puţine. În carte, însă, imaginea este vastă. Te rog să ne spui mai multe despre acest oraş Amazon şi despre experienţa ta cu acest oraş. Şi despre poveştile acestor oameni care lucrează acolo pe posturi sezoniere. Este o muncă grea, extrem de grea…

Mă crezi sau nu, dar totul a început de la povestea cu oraşul Amazon. Povestea asta m-a făcut să scriu cartea, când am aflat-o. Citisem un articol într-o revistă, scris de un extraordinar jurnalist, în care era vorba despre munca într-un depozit Amazon. Iar unul dintre muncitorii de acolo i-a spus reporterului: Da, muncesc aici cu normă întreagă, dar locuiesc într-o autorulotă şi fac munca asta pentru că nu îmi permit să mă pensionez. Există un program special pentru cei ca mine. Şi acele ultime cuvinte m-au pus pe jar, la propriu! Şi Amazonul tot pe jar! Şi mi-am zis: Stai aşa! Cum adică? Deci una dintre cele mai “de succes” companii de pe planetă are programe de genul “forţă de muncă, secţia geriatrie”. Poftim? Nu-nţelegeam nimic. Aşa că am început să mă documentez despre ceea ce am aflat că se numeşte CamperForce, un program atractiv pentru forţă de muncă. Au chiar şi un smiley şi o autorulotă pe logo. Doamne! Nu pot eu acum să scot cutiile, dar am o colecţie întreagă de material de propagandă al celor de la CamperForce, tricouri, rujuri cu logo pe ele etc. Îşi fac promovare în fel şi chip. Şi călătoresc prin toată ţara ca să recruteze nomazi cu autorulote, în general oameni bătrâni, pentru a-i angaja sezonier în depozitele Amazon. Munca de acolo este, din punct de vedere fizic, extenuantă. În special pentru oamenii în vârstă. Când mă documentam pentru carte, am mers în statul Nevada, în Fernley, într-o parcare pentru autorulote, numită Desert Rose, care apare şi în film. Ceea ce m-a bucurat, pentru că am petrecut mult timp acolo. Oamenii de la acel depozit Amazon munceau enorm. Programul CamperForce încă există. La vremea când am început eu să mă documentez, existau 5 astfel de depozite Amazon. Acum sunt, Dumnezeule!…peste 200. Şi numărul e în creştere.

Am să citesc un pasaj din cartea ta, “Nomadland”, din capitolul despre oraşul Amazon. Sunt vorbele unei femei care lucra acolo, este foarte haioasă. Şi spune: „Ai un cărucior cu paisprezece cutii pline ochi cu porcării chinezești. Una din­tre părțile deprimante era că știam că toate chestiile alea aveau să sfârșească într‑o groapă de gunoi.Te gândești la toate resursele consumate pentru ca acel obiect să ajungă acolo. Și apoi e ceva de genul «Folosește‑l. Aruncă‑l».” Toţi facem aşa. Cum te-ai simţit să-i vezi pe oamenii aceştia care nici măcar nu mai ştiau pentru ce muncesc? Plătiţi cu bani puţini, care nu le ajungeau nici să-şi repare, nu ştiu, ceva la motorul autorulotei.

E interesant, citatul pe care l-ai citit îi aparţine Lindei May. Muncea deja de mulţi ani acolo când mi-a spus asta. Şi am văzut-o că reflectase mult la tot timpul pe care l-a petrecut muncind acolo şi simţea frustrare. Am văzut aceeaşi atitudine şi la alţi angajaţi care se întrebau: “Ce e în neregulă cu societatea asta a noastră?”. Ei realizau că le trece viaţa în timp ce muncesc acolo pe brânci, până vor muri, ca să câştige un ban. Dar le era greu să înţeleagă de ce oamenii ajung să aibă datorii, doar ca să cumpere lucruri de care nu au nevoie, ca să îi impresioneze pe alţi oameni de care oricum nu le pasă. Şi când Linda a început să îmi povestească lucrurile astea, am ştiut că era ultima oară când avea de gând să mai muncească acolo.

Linda “urca și cobora scări, totul în timp ce străbătea un depozit cam cât suprafața a treisprezece terenuri de fotbal”. Ceea ce e enorm…Cine rezistă la aşa muncă? Noi stăm pe Zoom…

Am cunoscut chiar o doamnă de 70 de ani care şi-a monitorizat distanţa parcursă în timpul muncii în depozit şi a aflat că parcursese şi 25 de kilometri pe zi. Ceea ce e enorm şi greu şi dacă nu ai 70 de ani, ci eşti tânăr.

Ce te-a copleşit cu adevărat?

Dumnezeule! Totul m-a copleşit! M-au impresionat enorm aceşti oameni. Realizam şi responsabilitatea pe care o aveam în a povesti corect experienţele lor. Şi simplul fapt de a fi acolo cu ei era ceva. Sincer, generozitatea pe care o aveau când îmi povesteau despre viaţa lor m-a copleşit. Îmi amintesc că m-am întors acasă şi cineva mi-a spus: “OK, o femeie care face aşa ceva de una singură, umblând tot timpul pe drumuri, într-o lume periculoasă, e de admirat!”. Şi au fost foarte dezamăgiţi când le-am răspuns că nu am fost pusă în pericol absolut deloc, dar că a fost totuşi o mică problemă. Faptul că toţi nomazii îmi ofereau prea multă mâncare şi nu îi puteam refuza nicicum. Sunt extraordinar de ospitalieri. Poate să pară un clişeu, dar să-i întâlnesc pe aceşti oameni care au fost atât de generoşi, din puţinul avut, în timp ce ei trăiesc constrânşi de atâţia factori, m-a emoţionat enorm şi m-a impresionat. M-a făcut să mă gândesc mult la oameni şi la ce sunt ei capabili să facă.

 Eu nu aş fi putut face ce ai făcut tu. De aceea, felicitări din nou!

 Nici eu nu aş putea face ce fac ei!

Eşti jurnalistul perfect, serios. Ştii? Voiam să spun lucrul ăsta la final, dar am să-l spun acum. Avem doi jurnalişti români extraordinari, care trăiesc într-o autorulotă. Au lăsat totul în urmă şi călătoresc prin Europa, realizează reportaje foarte bune despre români care au părăsit România pentru a lucra în afara ţării. Cei doi jurnalişti sunt Elena Stancu şi Cosmin Bumbuţ, iar proiectul lor se numeşte “Acasă, pe drum”. Sunt convinsă că, dacă i-ai cunoaşte, i-ai adora pur şi simplu, sunt minunaţi. Dar ceea ce fac ei este o alegere în viaţă. Dacă nu e o alegere, nu e deloc uşor să trăieşti toată viaţa într-o autorulotă, sperând că vei avea suficient noroc încât să supravieţuieşti la nesfârşit. Şi aş vrea să te întreb ceva. Dintre toţi aceşti nomazi pe care i-ai întâlnit, sunt şi unii care ţi-au spus că a fost alegerea lor să trăiască aşa?

Da, mulţi chiar mi-au spus asta. Prima dată când am cunoscut nomazi, îmi povesteau cum vor începe o mare aventură. Şi faptul că a fost alegerea lor şi că li se pare minunat. Şi tocmai de aceea cred că multor jurnalişti din State le-a scăpat această poveste. Pentru că, de cele mai multe ori, pentru a obţine o poveste bună, trebuie să petreci mult timp cu oamenii. Deoarece la început ei îţi mărturisesc doar ce le este uşor să povestească. Sau îţi spun ce cred că vrei tu să auzi de la ei. Şi tu pleci şi nu mai afli nimic altceva. Aşa că, de obicei, nomazii pe care i-am întâlnit, când stăteam cu ei mai multe zile, îmi spuneau despre ipotecă, despre cum şi-au pierdut casele, despre probleme cu asigurările medicale, de fapt, despre toate provocările grele care i-au adus în acest punct. Punct pe care ei încă îl considerau alegerea lor. Pentru că ar fi putut alege să meargă la un adăpost pentru oamenii fără casă sau să trăiască pe stradă…Deci oamenii nu mă minţeau în mod intenţionat. Şi un lucru la care a trebuit să mă gândesc mai mult a fost să înţeleg eu însămi ce înseamnă, de fapt, o „alegere”. Pentru aceşti oameni era important să creadă că au făcut o alegere. Îţi dădeai seama din felul în care spuneau „Nu sunt o victimă! O să găsesc o cale să fac lucrurile să meargă.”. Dar e evident că situaţia în care ajunseseră le-a distrus orice alte opţiuni. Şi toate acestea sunt parte din demnitatea lor. Aşa că îi respect pentru asta. Şi m-am gândit atunci: „Ceea ce pentru mine nu pare deloc o alegere pentru oamenii aceştia chiar este literalmente o alegere”. Am putut să-i înţeleg, fără să-i acuz că se înşală.

Ţi-am spus chiar la început că mi-a plăcut mai mult cartea decât filmul şi cred că e normal să fie aşa. Pentru că, dacă citeşti cartea, afli mult mai multe despre personajele care sunt şi în carte, şi în film. Dar nu toate personajele din film sunt reale, există şi partea de ficţiune. Dar aş vrea să ne vorbeşti mai mult despre aceste personaje din carte: despre Linda May, Don Rotarul, care este un personaj misterios, nu a vrut nici măcar să-şi spună numele adevărat, despre minunata Swankie rulotista, despre Iris Goldberg, despre Dansatorul Fantomă, tot un personaj misterios. Cum ţi s-au părut ţie toţi aceşti oameni? Te rog să ne spui mai multe despre ei, pentru că în film aflăm foarte puţine lucruri. Dar vrem să ştim mai multe.

Cel pe care îl numesc Don Rotarul, la momentul când l-am intervievat, îi era frică să nu fie concediat. Apoi, când a apărut cartea, era atât de mândru de apariţia lui încât, dacă am da timpul înapoi, ar vrea să apară cu numele real. Swankie are o poveste de viaţă foarte interesantă. Am cunoscut-o când am ajuns prima dată într-un camping. Habar nu aveam unde voi dormi. Era perioada aceea de tranziţie de la articolul din revistă şi cartea pe care voiam s-o scriu. Şi Swankie a fost cea care m-a ajutat să mă instalez în camping-ul din Quartzsite, Arizona. Swankie avea atunci 70 de ani. Şi avea grijă de un tânăr transsexual pe nume Vincent, care era nomad de puţină vreme. Iar Swankie îl ajuta să-şi instaleze panourile solare şi îl învăţa cum să-şi gestioneze noua viaţă de nomad. Mai mult, îl lăsa pe Vincent să-i folosească adresa de căsuţă poştală, unde să poată primi injecţiile cu testosteron. Să ne gândim totuşi că Swankie a crescut în vremuri în care nu exista toleranţă pentru transsexuali. Iar faptul că ea este atât de tolerantă, la un aşa nivel de înţelegere a oamenilor, e uimitor! Familia ei nici nu vrea să audă de ea, nici măcar corespondenţa nu vor să i-o primească pe adresa lor. De aceea, Swankie şi-a făcut o adresă pe o căsuţă poştală. E minunat să vezi cum Swankie a reuşit să-şi întemeieze propria familie, una nouă, dobândită pe drumuri, în viaţa nomadă. Mi se pare fantastic! Şi, din nou, e vorba despre cum aceşti oameni îmbătrânesc într-o lume care, pentru ei, devine din ce în ce mai restrânsă. Dar toţi îmbătrânim şi toţi avem nevoie de o centură de siguranţă. Iar felul în care Swankie continuă să ţină pasul cu vremurile şi să treacă peste orice provocări este uimitor. E ceva ce oricine şi-ar dori să poată face la 70 de ani. 

Chiar scrii în carte: „Dacă vizitatorii nu se prindeau din prima ce vrea să spună acest nume, îl integra într‑o propoziție — „Da, este loc, înghesu­iți‑vă în han!“. Chiar e tare haioasă. Şi tot ea are şi un vis, un vis pe urmele căruia ai mers. Te-ai dus la 15 kilometri nord de granița cu Mexicul, doar ca să vezi visul care urma să se împlinească, undeva în mijlocul deşertului Chihuahuan, unde Linda voia să construiască o casă specială. Ce este această casă care pare mai degrabă o construcţie galactică?

Da, visul ei era să construiască o casă numită Navă Terestră. Este o casă autosustenabilă, cu ajutorul energiei solare, energiei verzi. De exemplu, pereții de susținere sunt construiți din cauciucuri, umplute cu pământ şi care absorb căldura solară în timpul zilei, iar apoi o eliberează în timpul nopţii. Este deci construită din materiale aruncate de alţii, reciclabile. Iar ideea este să fie autosustenabilă, ca un organism viu, care îşi reglează temperatura din interior, unde poţi avea propria seră pentru a creşte legume. Şi Linda era fascinată de această idee. Ideea a fost foarte populară în State, în anii ‘70. S-a făcut chiar şi un film despre aceste case (Garbage Warrior – n.red.). Linda fusese în trecut inspector în construcţii, iar casa asta era visul ei. Pentru un jurnalist, o persoană cu un astfel de vis este grozavă, mai ales atunci când căutăm să scriem ceva de impact despre oameni puşi în faţa unor provocări. Iar faptul că Linda este atât de sinceră şi de luptătoare o transformă într-o persoană absolut minunată pentru un jurnalist care petrece timp în compania ei.

Ce s-a întâmplat cu acest vis? A început să construiască ceva acolo? Pentru că ultima dată când ai mers pe teren, era pustiu, nu era nimic, era un coşmar!

Da, lucrurile trebuie să meargă mai întâi prost, pentru ca mai apoi să meargă bine! Am mers cu un prieten la terenul unde Linda voia să construiască acea casă. Terenul era marcat cu niște stâlpi făcuți din țevi de PVC. Şi l-am acoperit cu un cearceaf de plastic. Totul s-a topit între timp, iar ţevile de PVC arătau ca nişte spaghete, ca nişte tăiţei. A fost groaznic! Aşa că Linda şi-a cumpărat în final un alt teren, atunci când Hollywood-ul a intrat în viaţa ei. Ştii? Jurnaliştii nu-ţi oferă un salariu ca să stai tu de vorbă cu ei. Dar, dacă ajungi să joci într-un film, altfel stau lucrurile. Oamenii care fac filme chiar au bugete! Pe bune! Aşa că Linda a reuşit să îşi cumpere un teren în New Mexico. Deci visul ei s-a schimbat. Linda îmbătrâneşte şi, pe lângă visul ei de a constri Nava Terestră, vrea să le lase o moştenire nepoţilor ei. Dar şi să îi primească în casa ei pe toţi cei pe care îi iubeşte. Linda are un nou vis, iar acum lucrează mult mai aproape de familia ei. Nu vreau să dau multe detalii pentru că Linda chiar a decis să nu mai fie în vizorul public, lucru pe care îl respect. Dar ştii? Asta este întrebarea frecventă despre Linda, dacă şi-a construit sau nu casa. Eram în Polonia, unde a fost publicată cartea mea şi o cititoare m-a întrebat în limba poloneză dacă Linda şi-a construit Nava Terestră. De fapt, Linda îşi vede de drumul ei, face exact ce îşi doreşte şi este fericită. Pentru mine, fericirea ei e tot ce contează. Felul în care ea îşi urmează visurile, felul în care au decurs lucrurile e grozav!

Da, faptul că e fericită e tot ce contează. Eu o ador, dacă ai şansa să îi spui, spune-i că are o cititoare care o adoră. Şi Bob Wells este un personaj care îmi place mult. El este un fel de guru al înţelepciunii umane. Citind cartea ta, chiar mă gândeam că Bob Wells este mai înţelept decât toţi predicatorii de pe YouTube care îţi vorbesc despre fericire bla, bla, bla. Ştii ce spun!

E o persoană care te inspiră şi este şi cel care a scris în cartea sa despre cum va fi prima noapte petrecută într-o autorulotă, spunând că nu va fi nicicum cum te aşteptai. Spune aşa: “S‑ar putea să nu reușești să dormi prea mult. Când te vei trezi dimi­neața vei fi dezorientat și te vei întreba unde te afli”. Este cam ce ţi s-a întâmplat ţie când ai dormit prima oară în dubiţă… Linda şi acum râde de mine când îşi aduce aminte! Îmi parcasem dubiţa în parcarea unui bloc de apartamente, unde locuiau copiii Lindei. Îmi era frică să nu mă găsească paza, să nu fiu amendată pentru că am încălcat regulile. Şi îmi tot repetam că voi fi prinsă. Bine, nu mai spun că mă muşcase de gambă câinele nepoatei Lindei, dar asta e deja altă poveste! Deci am dormit foarte prost şi îmi amintesc că m-am trezit dimineaţa pentru că Linda plimba câinii şi mi-a bătut în geamul dubiţei. Am sărit atât de tare din pat încât era să mă dau cu capul de tavan! Eram sigură că este cineva care voia să mă alunge de acolo. Eram complet buimacă. În final, lucrurile au mers bine, dar chiar am realizat că tot ce spusese Bob era adevărat. Aş vrea să se înţeleagă că nu e deloc uşor să trăieşti într-o dubiţă. Dacă îţi imaginezi că e uşor să te urci în dubă şi să te plimbi prin Europa, te înşeli. Sunt pericole, trebuie să ai grijă de tine, altfel nimeni nu va avea. Deci nu e uşor.

Era să uit, dacă tot ai vorbit despre parcare, mi-am amintit acum despre Quartzsite. Ăsta e un loc cu o poveste chiar interesantă. În istoria locului, există şi un domn din Siria care a fondat localitatea. Scuze că râd, dar e amuzant!

Dar chiar e amuzant! Adică îţi vine să crezi că acest oraş există? Şi mai e şi foarte aproape de Los Angeles. E o nebunie! Hollywood-ul habar nu avea ce există la doi paşi de studiourile lui. Mie oraşul acela mi s-a părut interesant şi dement în acelaşi timp. Eu trăiesc în nord-estul Americii şi, ca să ajung acolo, nici măcar nu era marcat locul pe o hartă a drumurilor principale.

Vorbim de ceva vreme. Aşadar, mulţumesc! Te iubesc tare mult! Şi îţi iubesc mult şi cartea! Chiar o recomand. Aş vrea la final să te rog să le spui câteva cuvinte cititorilor români, pentru că ei nu sunt obişnuiţi cu această cultură a vieţii trăite într-o autorulotă. Dar dacă îi poţi ghida să înţeleagă povestea emoţionantă din cartea ta, povestea unor oameni pe care, de obicei, nu prea îi înţelegem…

Cred că, indiferent dacă circumstanţele din carte sunt specific americane, mai ales că America este o ţară foarte mare ca suprafaţă, poveştile sunt totuşi universale. Iar dincolo de orice tragedie care li se poate întâmpla, oamenii reuşesc să fie împreună şi să se ajute unii pe alţii. Şi mai ales în aceste vremuri, în care omenirea se confruntă cu o pandemie, cred că poveştile din carte ţi se lipesc de inimă. Şi mă bucur mult că ţie şi altor cititori din România le pasă de poveştile acestor oameni, iar asta mă impresionează mult. Aşa că îţi mulţumesc pentru timpul pe care l-ai petrecut privind filmul de două ori şi citind cartea de două ori!

Cititorilor români chiar le va păsa de poveştile din carte, sunt sigură…Şi, cum spuneam, ce ai scris tu este jurnalism de top. Felicitări! Şi mulţumesc din nou! Succes cu noile tale proiecte! Eşti cea mai bună!

 Mulţumesc, Alida! Înseamnă mult pentru mine.