După primul copil, părinţii se confruntă cu întrebarea dacă să mai aibă şi alţii. Ei iau această decizie pe baza unui număr de consideraţii importante legate de familie, resurse financiare şi proiecte de viaţă. În multe cazuri decizia este influenţată şi de teama că, fără fraţi, un „copil singur la părinţi“ (numit şi copil unic) va fi egoist, răsfăţat şi incompetent din punct de vedere social. Această îngrijorare de nivel internaţional este răspândită din America de Nord până în Asia. În China, de exemplu, există temerea că un copil singur la părinţi ar putea deveni un „mic împărat“, iar această temere le produce anxietate părinţilor, luând în considerare şi politica introdusă în 1979 în China de a încuraja puternic familiile să aibă un singur copil.
Ideea că un copil singur la părinţi este răsfăţat datează de peste un secol şi îşi are rădăcinile în lucrările lui G. Stanley Hall, o personalitate centrală în istoria psihologiei (primul preşedinte al Asociaţiei Psihologice Americane). Hall este iniţiatorul studiilor asupra copiilor în cercetarea psihologică şi mai este cunoscut şi pentru rolul principal pe care l‑a avut în definirea adolescenţei ca perioadă de dezvoltare distinctă şi separată de copilărie şi de maturitate.
E. W. Bohannon, chiar unul dintre doctoranzii lui Hall, a scris (sub supervizarea lui Hall) Study of Peculiar and Exceptional Children. El descrie cinci caracteristici care îi disting pe copiii singuri la părinţi de copiii care au fraţi sau surori, sugerând că cei care sunt singuri la părinţi „au prieteni imaginari, nu merg în mod regulat la şcoală şi de regulă nu se înţeleg prea bine sau chiar deloc cu alţi copii, sunt în general răsfăţaţi prin indulgenţă şi au o sănătate precară în cele mai multe cazuri“ . Bohannon explică originea acestor trăsături negative observând că unul sau amândoi părinţii copiilor unici par să fie persoane aflate „sub standardul de vitalitate şi probabil că sterilitatea se instalează devreme“. Astfel, el afirmă că a avea doar un singur copil este dovada unor deficienţe fizice ale părinţilor, care se presupune că sunt transmise şi copilului.
Cu privire la trăsăturile de personalitate tipice ale unui copil unic, Bohannon afirmă că „cele mai rele trăsături … sunt egoismul, „răsfăţul“, istericalele, gelozia, necinstea, faptul de a nu fi o persoană de încredere, încăpăţânarea şi aroganţa“, cu toate că recunoaşte şi faptul că cele mai bune trăsături ale copiilor singuri la părinţi sunt afecţiunea şi obedienţa. Poate cel mai demn de luat în seamă este faptul că Hall însuşi, fondatorul mişcării studierii copilului, este autorul afirmaţiei, făcute într‑o prelegere din 1907: „A fi copil singur la părinţi este o boală în sine“
Descrieri asemănătoare continuă să apară şi astăzi, psihologul şi autorul de succes Kevin Leman afirmând că „singuraticii copii unici tind să fie critici — şi chiar întrucâtva egocentrici“. Astfel, afirmaţiile originale ale lui Bohannon despre copiii singuri la părinţi continuă să‑i influenţeze pe unii sfătuitori într‑ale creşterii copiilor de mai bine de o sută de ani.
Răsfăţatul singur la părinţi a fost o figură proeminentă în programele difuzate în mass‑media chiar şi pentru categorii de vârstă mai fragede. Acestea includ personaje precum Angelica din serialul de televiziune Rugrats şi pe debutanta Charlotte din filmul Disney The Princess and the Frog (Prinţesa şi broscoiul). Astfel, copiii sunt expuşi poveştilor despre copilul singur la părinţi şi răsfăţat încă de la o vârstă fragedă.
Deşi concepţia că persoanele singure la părinţi ar fi egoiste şi răsfăţate este o credinţă larg răspândită, cercetările sugerează că aceasta nu este în realitate decât un mit. Cea mai riguroasă trecere în revistă a literaturii cu privire la acest subiect a descoperit o sută patruzeci şi unu de studii care compară copii singuri la părinţi cu alte trei grupuri familiale: familii mici (cu doi copii), familii medii (cu trei sau patru copii) şi familii mari (cu cinci sau mai mulţi copii) . Rezultatele acestei metaanalize au arătat că cei care sunt singuri la părinţi (în comparaţie cu toate celelalte grupuri familiale) au o motivaţie de realizare mai înaltă, un nivel mai înalt al stimei de sine şi relaţii pozitive cu părinţii. În afara acestor trăsături de personalitate pozitive, nu au fost găsite alte diferenţe semnificative pentru celelalte unsprezece categorii de trăsături de personalitate. De exemplu, s‑a constatat că cei singuri la părinţi sunt similari tuturor celorlalte grupuri familiale în ceea ce priveşte maturitatea, spiritul de cooperare, autocontrolul, stabilitatea emoţională, participarea socială, extraversia şi popularitatea în grupul lor de vârstă.
Mancillas susţine că sunt trei motive primare pentru care mitul copilului răsfăţat fiind că este singur la părinţi este un mit dăunător.
1. Mai întâi, mitul poate avea efecte dăunătoare chiar pentru copiii singuri la părinţi, în special dacă acest mit le este comunicat acestora direct sau indirect.
2. În al doilea rând, mitul poate avea impact asupra modului în care părinţii copiilor unici îşi percep copiii sau interacţionează cu aceştia.
3. În al treilea rând, părinţii care au un singur copil pot simţi o presiune care nu este necesară de a mai face încă un copil, ceea ce îi împinge în unele cazuri să decidă să aibă un al doilea copil în momente în care alţi factori de natură personală sau financiară i‑ar fi determinat mai degrabă să ia o decizie diferită. Pe lângă aceste efecte potenţial dăunătoare, o altă problemă poate apărea atunci când terapeuţii au prejudecăţi în gestionarea relaţiilor cu clienţii lor care sunt singuri la părinţi
Ce trebuie să ştiţi
Cu toate că există cărţi care se ocupă cu precădere de creşterea copiilor unici, cel mai probabil părinţii nu au nevoie de sfaturi speciale pentru a creşte copiii care nu mai au alţi fraţi.
Fragment din Mari mituri despre dezvoltarea copiilor de Stephen Hupp și Jeremy Jewell
Leave a Reply