PP_Acasă nu te aude nimeni_webLucrând la această carte în ultimii trei ani, mă simt aproape ca şi cum mi‑aş fi petrecut întreaga viaţă studiind depresia postpartum. Am intervievat şi am discutat cu sute de femei  care au suferit de această boală groaznică şi îngrozitor de neglijată. Mărturiile nu mă mai şochează, ci mă întristează sincer şi profund să aud, de fiecare dată, de simptomul comun de izolare totală.

Am asociat multe simptome comune cu DPP (depresia postpartum), dar cel care iese în evidenţă în fiecare poveste este faptul că fiecare femeie era convinsă  la momentul respectiv că este singura mamă din lume  care gândeşte şi simte acele lucruri oribile.

Am citit o grămadă de cărţi cu teorii despre cauzele DPP (depresia postpartum). Multe dintre ele susţin că se bazează integral pe hormoni. Altele insistă că are legătură cu istoricul de boală mentală al mamei. Apoi, se mai spune că DPP (depresia postpartum) este o „boală circumstanţială“. Cred că teoria mea  se potriveşte în această ultimă categorie, deoarece cuvântul „circumstanţial“ îmi lasă  mintea deschisă la un  milion de „circumstanţe“ printre care s‑ar putea găsi cauza.

Opinia mea personală este că depresia postpartum se datorează mitului maternajului perfect, pe care l‑am împărţit în mai  multe componente. Mi‑am exprimat deja părerea cu privire la cum cred că s‑ar putea schimba situaţia pentru viitoarele generaţii de mame.

Ca mame, toate părem să avem  aceleaşi aşteptări înalte de la maternaj. M‑am  întrebat în repetate rânduri de ce şi am ajuns la concluzia că aceştia sunt cei patru factori care contribuie:

1.  Imaginea maternajului creată de mass‑media
2.  Atitudinea societăţii
3.  Influenţa părinţilor noştri
4.  Efectele copilăriei noastre.

1.  IMAGINEA MATERNAJULUI CREATĂ DE MASS-MEDIA

Mass‑media creează un tablou frumos al maternajului — mereu o mamă zâmbitoare şi un bebeluş imaculat. Asta nu se întâmplă de obicei, dar, inevitabil, ne pregătim pentru această imagine şi încercăm să ne ridicăm la înălţimea ei.

2.  ATITUDINEA SOCIETĂŢII

La toate întâlnirile grupurilor pentru mame şi copii  la care am participat, discuţiile erau pline de comparaţii despre care copil face ce, care copil  doarme toată noaptea, care mănâncă solide, care bea biberoane de 200 ml, care spune asta, care se târăşte, care merge etc. Toate mamele spuneau (chiar dacă  era adevărat sau nu) că erau împlinite de acest rol. Mi se părea că toate mamele de acolo  voiau  să proiecteze o imagine: că se descurcau bine  şi că le plăcea fiecare clipă de maternaj. După povestea fericită a femeii numărul unu, venea şi femeia numărul doi să spună că se descurcă bine, femeia numărul trei mergea un pas mai departe şi spunea că e extaziată, iar femeia numărul patru povestea cum  vrea să mai aibă încă şase copii.
M‑am întrebat ce s‑ar fi întâmplat dacă mă băgam şi eu: „Urăsc ce am de făcut, copilul meu  urlă, nu doarme, nu pot  să fac faţă, sunt plictisită şi deprimată.“ Oare mi‑ar fi întors toate spatele sau următoarea femeie ar fi spus: „Sincer, şi eu mă simt puţin aşa“? În loc de asta, am continuat toate să ne prefacem că eram fericite.
Poate că ar fi o idee bună să se înfiinţeze un grup pentru mame
şi copii care să menţioneze clar că este special pentru mamele care nu se simt confortabil în noul rol sau cărora li se pare dificil. Sau poate că ar trebui să existe un grup pentru fosta femeie de carieră care acum stă în casă  toată ziua  cu bebeluşul, dar are nevoie de companie stimulantă.

3.  INFLUENŢA PĂRINŢILOR NOŞTRI

Părinţii noştri par să aibă o memorie foarte scurtă. Deşi sunt înţelegători în unele cazuri, şi ei proiectează asupra noastră imaginea „parentajului perfect“. Când urlăm şi plângem, şi simţim că nu putem face faţă, ei sunt mereu gata să ne spună să mai avem  puţină răbdare, că cei mici cresc prea repede, că aceştia sunt cei mai buni ani din viaţa noastră. Ei n‑au ţipat niciodată, ei s‑au descurcat bine. Asta nu ne ajută. Îmi doresc adesea să pot da timpul înapoi şi să‑mi  privesc familia după o noapte nedormită, cu un copil  care plânge mereu sau e bolnav, ca să nu mai zic de celelalte situaţii în care au nevoie de timpul lor. Poate că aşa ne‑am da seama că reac‑ ţia noastră e normală. Le promit fetelor mele că, atunci când voi fi bunică şi vor avea nevoie de puţin sprijin moral, o să recunosc că am ţipat, că m‑am crizat şi că am plâns. Poate că n‑o să le ajute, dar măcar le va arăta că mama lor n‑a fost perfectă.

4.  EFECTELE COPILĂRIEI NOASTRE

Avem de obicei ceva adânc înrădăcinat în noi  cu care încercăm din  greu să ne măsurăm sau ceva ce încercăm şi mai din  greu să nu facem. Unele dintre noi au avut o „copilărie perfectă“, cu „părinţi perfecţi“, iar scopul nostru este acela de a ne creşte copiii la fel. Totuşi, unele dintre noi au amintiri neplăcute din copilărie. Aşa că luptăm împotriva similitudinilor pe care le avem în mod natural cu părinţii noştri, pentru a ne proteja copiii de aceleaşi amintiri neplăcute.

Ambele sunt reacţ ii fireşti pe  care le avem  când devenim părinţi, dar reprezintă încă o presiune inevitabilă cu care trăim. În cercetarea mea, am descoperit că un fenomen comun printre femeile cu depresie postpar tum era reprezentat de relaţia problematică cu propriii părinţi sau de probleme în copilărie. Pe parcursul consilierii pe care am primit‑o în episoadele de DPP, a ieşit la iveală  faptul că o mare parte din  fricile mele, din  nesiguranţa mea, din tristeţea şi din inabilitatea de a mă descurca în rolul de mamă se trag din  probleme din  copilărie. Suntem rezultatul creşterii noastre, iar amintirile cele mai profunde ies la iveală când devenim mame la rândul nostru.

Fragment din Acasă nu te aude nimeni de Cara Aiken

Cara Aiken, scriitoare britanică şi mamă a doi copii, a trecut ea însăşi prin depresia postnatală. Licențiată în sociologie, a lucrat ca mentor pentru elevii cu tulburări psihice.