Jo­cul e mo­da­li­ta­tea co­pi­i­lor de a ne po­vesti de­spre via­ţa lor. Ju­când ceea ce vor ei, aşa cum vor ei, îi as­cul­tăm cu ade­vă­rat.

Ni s-a în­tâm­plat tu­tu­ror să vrem să spu­nem cui­va ceva, iar acea per­soa­nă să ne în­tre­ru­pă în­tru­na, să schim­be su­biec­tul sau să ne spu­nă ce să fa­cem ori ce să sim­ţim. De­tes­tăm acest lu­cru, şi to­tuşi aşa ne pur­tăm mai me­reu cu co­piii. Le spu­nem: „De­test jo­cul ăsta“ sau pre­luăm con­du­ce­rea jo­cu­lui, ară­tân­du-le cum tre­buie ju­cat co­rect. Nu e cea mai bună ma­nie­ră de a arun­ca o pri­vi­re în via­ţa co­pi­i­lor noştri, de a ve­dea ce gân­desc şi simt cu ade­vă­rat. Asta o pu­tem face ju­cân­du-ne cum vor ei, în con­di­ţi­i­le ale­se de ei.

Fragment din:

De­si­gur că, îna­in­te de a pu­tea să ju­căm ori­ce vor ei, tre­buie ca, în pri­mul rând, să ne ju­căm cât de cât cu ei. Din pă­ca­te, când spu­nem „Nu vreau să mă joc“, co­piii in­ter­pre­tea­ză asta drept: „Nu vreau să vin lân­gă tine, în lu­mea ta“. Şi atunci nu-i de mi­ra­re că ne spun: „Nu vreau să merg la şcoa­lă“, „Nu vreau să merg la mă­tu­şa Mar­ga­ret“… Co­pi­lul spu­ne pur şi sim­plu că nici el nu vrea să in­tre în lu­mea noas­tră. Cu cât in­trăm mai mult în lu­mea sa, cu atât va fi mai co­o­pe­rant când îl vom târî după noi în lu­mea noas­tră.

Şi nu mer­ge nici să stăm ca niş­te mo­mâi în timp ce el se joa­că, ori­cât de mult am vrea acest lu­cru după o zi grea. Co­pi­lul are ne­vo­ie să fim par­ti­ci­panţi ac­tivi la joc, aşa cum as­cul­ta­rea ne­ce­si­tă aten­ţie. Nu ne îm­păr­tă­şim gân­du­ri­le cele mai in­ti­me oa­me­ni­lor care pri­vesc în gol în timp ce vor­besc cu noi, se uită me­reu la ceas sau schim­bă în­tru­na su­biec­tul. Poa­te fi di­fi­cil să par­ti­ci­paţi ac­tiv la joc şi tot­o­da­tă să vă lă­saţi că­lău­ziţi de co­pil. Asta poa­te pre­su­pu­ne ca, dacă sun­teţi afa­ră şi ju­caţi bas­chet, voi să fiţi re­cu­pe­ra­to­rii en­tu­ziaşti ai min­gii şi să-i daţi co­pi­lu­lui min­gea ca să mai în­cer­ce o dată arun­ca­rea, în loc să vă mân­driţi cu pro­pri­i­le arun­cări de trei punc­te (ex­cep­tând si­tua­ţia în care co­pi­lul vrea să ară­taţi ce pu­teţi sau să fa­ceţi toa­te efor­tu­ri­le ca ad­ver­sari, caz în care vă con­formaţi).

La ate­lie­re le cer une­ori pă­rin­ţi­lor să-mi spu­nă ce le pla­ce să facă mai mult de­cât ori­ce pe lume. La fie­ca­re răs­puns re­plic: „Plic­ti­si­tor… O tâm­pe­nie… Scâr­bos… Ci­ne-ar vrea să facă aşa ceva?… Glu­meşti?“ şi aşa mai de­par­te. Îna­in­te să mă lin­şe­ze, le ex­plic de ce i-am pro­vo­cat şi i-am in­sul­tat în fe­lul aces­ta. Cred că, fără voie, le trans­mi­tem per­ma­nent co­pi­i­lor acest me­saj.

Mi-am dat sea­ma în­tr-o zi, cu o re­ve­la­ţie şo­can­tă şi du­re­roa­să, că, atunci când îi spun fiicei mele: „De­test să mă joc cu pă­pu­şi­le Bar­bie“, de fapt îi spun: „Ceea ce-ţi pla­ce să faci mai mult ca ori­ce pe lume e un lu­cru care mie îmi pare plic­ti­si­tor, stu­pid, se­xist şi o pier­de­re de timp“ — nu toc­mai me­sa­jul pe care vrea cu ade­vă­rat să-l trans­mi­tă un tată iu­bi­tor (şi psi­ho­log care lu­crea­ză cu co­pii). Aşa­dar, am în­ce­put, aşa cum am de­scris în ca­pi­to­lul an­te­rior, să mă joc cu ea cu pă­pu­şi­le Bar­bie şi am gă­sit îm­pre­u­nă o mo­da­li­ta­te de a face jo­cul amu­zant şi nu chiar aşa de groaz­nic.