Nevoile esentialePedeapsa aspră nu constituie o soluţie. Un părinte care ştie când şi cum să stabilească limite sigure îi transmite rapid acest lucru copilului său. Numim asta atenţionare.

Berry T. Brazelton: Un copil mic ştie când părinţii spun „Nu“ serios, după tonul vocii acestora sau după comportamentul lor nonverbal. Acesta este primul pas important pentru a feri de primejdii un copil neastâmpărat.

Stanley I. Greenspan: Da. În primii ani de viaţă, copiii care sunt atenţi din punct de vedere nonverbal pot sesiza că, atunci când ridici vocea, există un pericol. Ei vor fi  mai în siguranţă.

BTB: Asta dacă nu se petrece altceva, cum ar fi impulsul de a pleca de lângă mamă. Principalul lucru este că părinţilor trebuie să li se reamintească faptul că această problemă le aparţine şi că ei trebuie să ştie ce anume este nevoie să facă pentru a-şi proteja copiii.

SIG: Putem observa un bun exemplu de funcţionare a sistemului nonverbal la copiii de 3 ani. Ei se descurcă bine cu comunicarea nonverbală şi cu cea verbală abia apărută. Deși la ei în cameră fac prăpăd, când intră în camera de zi și îşi iau acuarelele cu ei, nu le vor vărsa pe covor şi pe fotolii. Adesea, când părinţii spun: „Nu pot să-l stăpânesc“, observ că nu îşi modifică prea mult vocea, nu îi dau copilului suficient feedback sau nu sunt foarte implicaţi în relaţia cu copilul. Și întreb:

– Cum de nu varsă acuarelele pe covorul din camera de zi?

– Oh, n-ar face niciodată aşa ceva!

– De ce?

– Pentru că ştie că nu aş tolera asta!

Atunci le zic:

– Cum se face că nu are aceeaşi senzaţie în legătură cu ciupitul surioarei sau  răţiorului său?

Adesea, poţi să urmăreşti doi părinţi şi să observi feedbackul diferit. Unul dintre ei poate fi încordat şi dezaprobator prin priviri şi clătinări din cap, iar celălalt s-ar putea să scoată un chicotit tainic sau să spună cu blândeţe „Te rog să nu faci asta“. Un copil poate să simtă permisiunea şi să continue să facă ce vrea.