Shitter’s Club e al doilea volum al trilogiei construite în jurul figurii controversate, ridicole a lui Marc Marronnier.

   

Nu știu dacă e mai cu sens să-l citim în ordinea apariției, adică înainte de Dragostea durează 3 ani și după Memoriile unui tînăr țîcnit, cert e că eu l-am citit ultimul. Tind să cred că e bine așa, adică să nu respectăm în lectură ordinea scrierii lor, altminteri am risca să nu mai ajungem să citim meditațiile bărbatului la 30 de ani din Dragostea durează 3 ani. Adică probabil ne-am opri din Beigbeder. Ceea ce vreau să sugerez e că nu reprezintă piatra de încercare a trilogiei lui Marc Marronnier precum volumul mai sus amintit și nu e cel mai reușit, dar merită.

   

Mi-a provocat două regrete: că nu l-am citit în original (pentru jocurile de limbaj) și că nu l-am citit mai demult. Că l-am citit nu aș avea cum regreta pentru că e un fel de shot – se dă capul pe spate și se aruncă repede pe gît, se soarbe dintr-o înghițitură.

Acțiunea se derulează pe parcursul a 12 ore, cu începere de la 19 și pînă a doua zi la 7. Capitolele nu sînt altceva decît dozări ale secvențelor de roman cît axul mare al unui ceasornic face un tur de forță al cadranului. Asta e imaginea timpului din roman.

     

Imaginea spațiului e șocantă de-a dreptul. Japonezii deschid în Paris un club nou în interiorul vechii toalete publice: ”În Piața Madeleine a fost instalat un scaun uriaș de veceu. Un sul de hîrtie roz, de doi metri înălțime, joacă rol de perdea la intrare (…) au construit o pistă de dans circulară, complet submersibilă, în formă de scaun de closet, prevăzută cu un bazinet gigantic, de unde se aruncă peste dansatori un val înspumat de apă, conform unui orar secret” (…).

    

Citește mai departe recenzia Danei Țabrea pe BoomLit.com