Fiecare bebeluş este, de la bun început, o persoană şi are nevoie să fie recunoscută ca atare de către cineva. Și nimeni nu poate cunoaşte un bebeluş mai bine decât propria lui mamă.

Aceste două afirmaţii sunt foarte importante, dar întrebarea este cum anume procedăm? Oare psihologia îi poate spune cuiva cum să fie mamă sau tată? Cred că aceasta este abordarea greşită. Eu propun să studiem acele lucruri pe care mamele şi taţii le fac în mod natural şi să explicăm puţin de ce anume fac aceste lucruri, astfel încât să devină mai încrezători.

Să vă dau un exemplu.

Să luăm o mamă cu fetiţa ei. Cum face să o ia pe micuţă din cărucior? O apucă de un picior şi o trage? Îşi aprinde o ţigară cu o mână şi o apucă pe fetiţă cu cealaltă mână? Nu. Mama are o cu totul altă abordare. Cred că, pentru început, îi dă de înţeles micuţei că o va lua din cărucior şi o înconjoară cu braţele înainte de a o ridica; de fapt, înainte de a o mişca, îi câştigă încrederea, iar mai apoi o ridică din cărucior şi o aşază pe umăr. Şi oare pe urmă nu o lipeşte de propriul ei corp, astfel încât micuţa să înceapă să o simtă ca pe o persoană?

De ce depune mama atâta efort? Putem răspunde foarte simplu, fără a fi sentimentali: o face din dragoste, graţie sentimentelor materne pe care le-a dezvoltat şi faptului că înţelege foarte bine nevoile bebeluşului, căruia îi este devotată.

Să ne întoarcem la gestul ridicării bebeluşului. Putem afirma că, fără a face un efort conştient, mama a ridicat bebeluşul din cărucior în patru paşi. A făcut această mişcare acceptabilă pentru fetiţă parcurgând următoarele etape:

Fragment din:

Copilul, familia1. „avertizarea“ fetiţei că urmează să fie mutată;

2. câştigarea ajutorului acesteia pentru mutare;

3. luarea în braţe a micuţei;

4. mutarea ei dintr-un loc într-altul, cu un scop simplu, pe care ea îl poate înţelege.

Mama nu îşi ia bebeluşul în braţe atunci când are mâinile reci şi nici nu îl înţeapă atunci când îi prinde scutecul cu acul de siguranţă.

Mama nu îşi implică bebeluşul în toate experienţele şi sentimentele ei personale. Uneori, micuţul plânge şi urlă atât de mult, încât mamei îi vine să îl omoare. Cu toate acestea, ea îl ia din pătuţ cu aceeaşi grijă, fără sentimente de răzbunare sau fără să îi arate prea tare ce simte. Evită să îl facă pe cel mic victima propriei ei impulsivităţi.

Creşterea copiilor, la fel ca medicina, este o probă de rezistenţă personală.