Am fost invitat odată în casa unui anumit scriitor care-şi făcuse un nume prin intermediul câtorva romane foarte inteligent scrise şi câştigase o avere din publicarea unui jurnal de succes.
Acum trăia pe moşia lui de la ţară, retras din viaţa activă, petrecându-şi zilele în pace şi bunăstare. (…) Mare parte din comportamentul lui mi se părea enigmatic. O împietrire calmă, o anumită moleşeală în mişcări — o postură silită, calculată pentru a ascunde neastâmpărul interior pe care ochii îl trădau fără voie.
Fragment din:
Doar când venea ora mesei devenea plin de viaţă. Îşi întindea gâtul pentru a vedea mai bine ce fel de mâncare era adusă. Nările i se dilatau ca pentru a inhala încântătoarea aromă cât mai curând. Gura i se contracta într-un fel uimitor şi îşi plimba limba deasupra buzelor subţiri cu acea mişcare rapidă pe care o putem observa la o femeie angajată într-o conversaţie însufleţită cu un bărbat. Devenea neliniştit, se foia nervos pe scaun şi urmărea încordat cum hrana era împărţită de către soţia sa, o femeie corpolentă, energică şi aproape masculină, care, cu naturaleţe şi spre disperarea lui secretă, și servea mai întâi pe oaspeţi. În sfârşit — mult mai târziu decât ar fi vrut — îşi primea şi el porţia.
Mai întâi își privea hrana cu ochi de expert, întorcând-o pe-o parte şi pe cealaltă cu furculiţa şi cuţitul. Apoi tăia o bucăţică şi o plimba prin gură cu plescăituri şi clefăituri, ţinând-o puţin pe limbă, în timp ce faţă lui căpăta o expresie de extaz vizionar. Nu era greu să înţelegi că pentru el mâncatul devenise cea mai importantă sarcină a zilei. În timpul prânzului, nu mai contenea să laude calitatea minunată a mâncării, plescăind tot timpul din buze şi limbă, şi expunând literalmente un întreg sistem de analiză culinară.
Apoi, deodată, am înţeles semnificaţia aprecierii gastronomiei. Ce pasiuni trebuie să fi refulat acest bărbat, la cât de multe trebuie să fi renunţat înainte ca nevoia lui intensă de plăcere să-şi fi găsit noi delicii în acest mod indirect! În spatele acestei delectări monomaniace de a mânca, m-am gândit eu, trebuie să se ascundă un mare secret. Şi chiar aşa era. Amabilul meu amfitrion era într-adevăr prizonierul soţiei sale. Pe când locuia în capitală, începuse să se lase în voia unei perversiuni. Viciul îl acapara într-o asemenea măsură încât ameninţa să distrugă totul: sănătatea, averea, mintea, ambiţia, personalitatea, spiritul, totul. Nu mai era nimic de făcut decât să-i spună întreaga poveste soţiei şi s-o implore să-l ajute să se salveze.
Femeia cea bărbătoasă s-a gândit repede la unicul remediu. L-a luat prizonier. Şi-au rupt toate relaţiile care îi legau de grupul social din care făceau parte. Petreceau cea mai mare parte din an la ţară, iar în oraş stăteau doar două-trei luni, pe timpul iernii. Nu era lăsat niciodată singur. I se permitea cel mult să facă o plimbare scurtă în natură. Soţia lui avea grijă de banii familiei, care lui nu-i erau daţi deloc pe mână.
Desigur, în felul acesta nu i-au fost vindecate poftele patologice, dar satisfacerea lor a devenit imposibilă. Şi, gradat, în el s-a dezvoltat aprecierea felurilor de mâncare sofisticate. În acest mod indirect el își satisfăcea o parte din poftele senzuale. Astfel, își transfigura pasiunea. Mesele luau locul orelor petrecute în îmbrăţişarea vreunei iubite. Pentru el, mâncatul era un mod de a-şi reinventa sexualitatea.
Leave a Reply