Creatorilor sau artiştilor le este adesea atribuită, fie că sunt muzicieni, pictori sau scriitori, o anumită hipersensibilitate, o fire neliniştită, şi chiar şi un profund pesimism pe care l‑ar sublima prin activitatea propriu‑zisă de creaţie.

Optimismul

Această situaţie îl face pe Paul Watzlawick, celebrul psiholog al lui Palo Alto, să scrie: „Dezastru, tragedie, catastrofe, crime, păcat, demenţă, pericol — iată materia primă a oricărei creaţii literare. Infernul lui Dante este mult mai ingenios decât Paradisul său. La fel stau lucrurile şi cu Paradisul pierdut al lui Milton, pe lângă care Paradisul regăsit este destul de insipid. Primul Faust al lui Goethe ne face să lăcrimăm, cel de‑al doilea să căscăm“.

Cu un umor evident şi cu înclinaţia sa către paradox, Paul Watzlawick, specialist în terapii de scurtă durată şi în terapii de familie, susţine în cartea sa, al cărei titlu în engleză este The Situation Is Hopeless, But Not Serious („Situaţia este fără speranţă, dar nu e gravă“), ideea conform căreia oamenii ar fi interesaţi să fie nefericiţi, şi deci să aibă o postură pesimistă: „Nu are rost să ne amăgim: ce am fi şi unde am fi fără toată nefericirea noastră… Avem nevoie de ea al naibii de tare“.

Această paradoxală apărare a optimismului îl face să ajungă în ultimul său capitol „Viaţa e un joc“ la concluzia că situaţia omenirii este disperată, dar şi disperant de simplă: „Totul e bine… Absolut tot. Omul este nefericit pentru că nu ştie că este fericit. Pur şi simplu. Atâta tot! Când descoperi acest lucru, devii fericit pe loc, chiar în acea clipă…“.

Putem merge până la a spune că există un pesimism vesel? Paul Watzlawick ne dă un astfel de exemplu, dar există multe altele. Pesimismul lui Woody Allen ne confirmă această ipoteză. De fapt, acest pesimism nu este oare marca umoriştilor, după cum ne arată Pierre Desproges în cartea să Cum să trăieşti fericit aşteptând moartea?

Fragment din Optimismul inteligent de Alain Braconnier