Terapeuţii se simt rareori plictisiţi ascultând secretele incitante ale clienţilor care încearcă din răsputeri să le atragă atenţia, povestește Jeffrey A. Kottler în volumul În culisele psihoterapiei. Oamenii care vin la noi sunt într-adevăr unici şi personali, însă după ani buni de meserie, încep cu toţii să sune la fel:

  • Un consilier marital: „Nu ştiu ce fac dacă mai aud vreun soţ spunând că o să facă orice ca să-şi salveze căsnicia, dar n-are timp săptămâna asta pentru o şedinţă…”
  • Un psihiatru: „Toţi vor pastile. Vin aici gata să se dea peste cap să arate ce bolnavi sunt, sperând să primească pastilă fermecată pe care cred ei c-o deţin eu.”
  • Un psiholog: „Am făcut peste patru mii de evaluări psihologice de copii în ultimii ani. Parcă le fac în somn. Sigur că toţi copiii sunt diferiţi, dar întrebările sunt mereu aceleaşi.”
  • O asistentă socială: „Am făcut nu ştiu câte vizite la casele copiilor abuzaţi şi e mereu la fel. Merg şi intervievez părinţii, care se jură că copilul a alunecat în baie şi apoi mărturisesc că au vrut să-l înveţe minte şi că n-o să mai facă niciodată aşa ceva. „Trebuie să le arăţi copiilor că nu pot să-şi bată joc de tine”; „Da, domnule Walker, dar fiica dumneavoastră are optsprezece luni. Cum şi-a bătut joc de dumneavoastră un copil aşa de mic?” Niciodată nu înţeleg şi niciodată nu se schimbă. Copilul este trimis la un asistent maternal şi probabil că o să fie bătut de altcineva. Poate că demult mi se părea interesant, dar acum mă simt frustrată şi plictisită”.

English (1972) ne povesteşte experienţele sale în ceea ce priveşte plictiseala în domeniul terapiei:

Erau pacienţi pe care-mi făcea plăcere să-i tratez şi alţii de care îmi era pur şi simplu groază. Erau unii care mă amuzau şi alţii care mă plictiseau enorm. Unii mă adormeau de-a dreptul şi mi-era greu să nu adorm literal în faţa lor. Mă gândeam: „Doamne, ce somn îmi e. O să trag un pui de somn când pleacă pacientul ăsta. Dar când pleca pacientul, nu mai puteam să adorm nici să mă tai.

  

      

Citește și:

”Clienții sunt profesorii noștri”

 

Când îmi dau seama că sunt blazat în legătură cu magia care are loc între client şi mine, fac o schimbare deliberată de percepţie. Dacă la început îmi schimb poziţia pe scaun şi mă concentreze pe respiraţie şi postură, dacă mă reîntorc la lecţiile de bază învăţate în studenţie, simt că se întâmplă ceva minunat. Clientul devine mai special şi cuvintele sale au mai multă forţă, experienţa devenind de-a dreptul energizantă. Simt noua energie şi clientul o simte şi el. Observă interesul meu reînnoit şi începe să se comporte mai interesant, nu ca să mă distreze şi să scape de plictiseală, ci pentru că eu pun preţ pe timpul pe care-l petrecem împreună. Şi clientul începe se creadă că este mai interesant. La început, schimbările sunt minime: uit să arunc ochii la ceas şi depăşesc timpul şedinţei.

Un terapeut povesteşte despre strategia sa de-a evita plictisul în meserie:

„Nu m-am plictisit niciodată… Mă consider foarte norocos să fac o meserie aşa de incitantă, mai ales când pot să mă îndrăgostesc într-un fel de pacient. Aceasta nu este o ameninţare la adresa căsniciei mele, ci mai degrabă o  nouă contribuţie către rezolvarea poveştii de dragoste pe care o am cu părinţii şi fraţii mei. Atunci când nu o să mă mai îndrăgostesc de pacienţii mei, îmi voi fi epuizat vitalitatea de terapeut” (Warkentin, 1972).

  

Fragment din volumul În culisele psihoterapiei de Jeffrey A. Kottler