Marina: Oamenii din jurul meu mă văd ca pe o persoană mai curând timidă. Ziua pot să par cuminte, dar seara mă transform în altcineva. Nici măcar nu-mi mai amintesc câţi bărbaţi am avut. Ei nu ştiu nimic despre mine, le dau un nume fals, o profesie falsă, mă dau drept cineva eliberat sexual. Când mă duc la întâlnirile mele libertine, sunt cât se poate de bucuroasă şi avântată, dar după aceea, cad într-o tristeţe fără margini. Nu ştiu de ce mă port aşa. Îmi spun că e un soi de escrocherie psihică, că îi mint pe oameni, că dau imagine falsă despre mine…

Robert Neuburger: Refuzaţi să creaţi o legătură.

Da. Dar, pentru prima dată am întâlnit pe cineva foarte simpatic. Nu l-am întâlnit ca pe ceilalţi, ci la o petrecere la nişte prieteni. Cu ceilalţi bărbaţi, e ca şi cum i-aş folosi: îi iau şi îi arunc. El însă îmi încălzeşte inima. Şi nu aş vrea să fiu necinstită cu el. Dar nu reuşesc să încetez cu celelalte întâlniri. Nu înţeleg. Am o energie sexuală mai mare decât celelalte femei? Un viciu? Am totuşi impresia că ceva e în neregulă cu mine. După aceea, mă simt uneori atât de doborâtă, într-un vid negru…

Ca şi cum nu aţi mai exista.

Exact. Şi atunci o iau de la capăt, caut o bucurie parţială care să-mi dea din nou senzaţie că sunt vie…

Ce relaţie aveţi cu corpul dumneavoastră? Vă place? Vă apasă? Aţi avut forme feminine de foarte mică?

Da. Am avut prima menstruaţie la 10 ani şi corpul meu s-a dezvoltat prea repede. Bărbaţii erau atraşi de fizicul meu. Când tatăl meu a constatat-o, s-a făcut foarte rău cu mine, mă forţa să port haine largi, să-mi strâng părul. Era dramatic pentru mine, ca şi cum aş fi fost mutilată. Era ca şi cum mi-ar fi spus: “Nu vreau să văd corpul ăsta, corpul ăsta nu trebuie să-ţi aparţină.” Aşa că îmi strângeam sânii cu feşe şi mă culpabilizam. Îmi spuneam: de ce e aşa de pornit tata pe mine? Nu e vina mea că am un asemenea corp.

Nu credeţi că se apăra de o atracţie pe care ar fi putut să o resimtă?

Nu, nu m-am gândit la asta… Dar îmi aduc aminte că îmi interzicea să îl sărut. Şi că m-a pălmuit într-o zi când un prieten de-al lui se uita la mine. Nu era totuşi nevoie să facă ceva: era de ajuns să îmi arunce o privire.

Băieţii trebuie că roiau în jurul dumneavoastră, nu? Aţi avut povestioare de dragoste?

Ce îmi plăcea, era ca bărbaţii să se uite la mine. Voiam ca toţi să o facă. Dar nu voiam o relaţie sentimentală. Voiam să îi posed, nu să mă posede ei.

Tatăl dumneavoastră este un soţ fidel?

Aşa susţine, dar am simţit întotdeauna că avea aventuri şi că mama accepta asta cu supunere. Avea, după părerea mea, o atitudine foarte apropiată de cea a unei sclave. O uram văzând-o în acest rol, o uram văzând-o atât de servilă. Într-o zi, mi-am spus că n-o să fiu niciodată ca ea.

În relaţiile dumneavoastră sexuale, aveţi practici sado-masochiste?

Să zicem că îmi place să fiu dominată, da. Că e singura condiţie ca să simt plăcere.

[Tăcere.] Aveţi dreptate când spuneţi că problema dumneavoastră este complexă. E un amestec de multe lucruri care s-au cristalizat în jurul conduitei dumneavoastră. În aceste scenarii sexuale, sunteţi deopotrivă foarte activă, “faceţi pe bărbatul”, dar pe de altă parte, căutaţi să fiţi dominată, şi, în sfârşit, căutaţi pericolul. Cred că aceste trei aspecte au trei surse diferite. Dar ceea ce mi se pare cel mai vital pentru dumneavoastră e că vă puneţi în primejdie. Cred că asta e ceea ce vă domină.

Da, aşa este.

Ştiţi, “să te pui în primejdie” e un lucru care este mai bine cunoscut astăzi. E un comportament care apare deseori la adolescenţi. Şi de ce o fac? Ca să simtă că există. El este deseori confundat cu comportamentele sinucigaşe, dar nu e deloc acelaşi lucru. Sunt, dimpotrivă, comportamente care merg către viaţă. Băieţii o fac mai curând cu motocicletele. Fetele, în ce le priveşte, se pun în primejdie din punct de vedere sexual. Sunteţi departe de-a fi singura; fenomenul ăsta apare din ce în ce mai des. Am fost extrem de frapat de fraza tatălui dumneavoastră: “Corpul ăsta nu trebuie să-ţi aparţină.” Cum poţi să ai sentimentul că exişti când corpul nu îţi aparţine? O să ne oprim astăzi la această primă interpretare, fiindcă eu cred că e foarte important să o cunoaşteţi. Altfel, mi se pare că ar trebui într-adevăr să puteţi continua să vă “goliţi” de toate acestea. Aveţi capacitatea de-a face o terapie, asta e clar.


Fragment din volumul

psihanalistului Robert Neuburger

Prima şedinţă de psihoterapie. 20 de motive de a face (sau nu) o psihoterapie