Cei mai mulţi dintre noi am crescut cu părinţi care ne‑au învăţat să fim recunoscători.
Ne‑au spus să fim recunoscători pentru mâncarea de pe masă, acoperişul de deasupra capului şi sănătatea noastră bună. Copil fiind, probabil că nu dădeai prea mare atenţie recunoştinţei. Ştiu că eu nu am făcut asta. Dacă voiam cei mai moderni pantofi de sport, abordarea „ar trebui să fii recunoscător că ai ce încălţa“ sau „gândeşte‑te la cei care nu au picioare“ nu reprezenta o aluzie suficient de puternică pentru a mă face să pricep.
Sigur, aveam destulă empatie ca să îmi fie milă de o persoană fără picioare. Însă în lumea mea nu mă întâlneam întâmplător cu suficiente astfel de persoane, ca să realizez cât de norocos eram că eu aveam picioare. Rareori le vedeam frustrările şi nu le simţeam suferinţa. Aşa că această direcţie de gândire nu dădea rezultate la mine. Îmi consideram picioarele ca pe ceva de la sine înţeles. Mai mult, tot voiam perechea aia nouă de pantofi de sport.
Acum, că am o mai bună înţelegere despre modul în care funcţionează mintea, pot să pricep importanţa de a fi recunoscător. Vezi tu, când apreciezi ceva, îţi îndrepţi atenţia asupra acelui lucru. Şi, aşa cum ştiu acum, lucrurile cărora le acorzi atenţie îţi condiţionează gândurile, îți creează percepţiile şi îţi controlează trăirea realităţii. Din această perspectivă, o atitudine de recunoştinţă are, în mod clar, sens. Îţi menţine atenţia concentrată asupra a ceea ce ai şi mai puţin asupra a ceea ce vrei. Când îţi faci un obicei din a‑ţi fixa atenţia pe ceea ce ai, viaţa devine plină — te simţi împlinit.
Adesea, nu ne folosin pe deplin de lucrurile pe care le avem. Alergăm permanent după ceea ce este nou, deşi ceea ce posedăm nu e nevoie să fie înlocuit. Însă pentru noi asta nu contează. Trebuie să avem ce e mai la modă, mai nou şi mai bun. Dar dacă nu ne bucurăm de ceea ce avem deja, cum o să fim mai fericiţi cu mai mult?
Fragment din:
A fi recunoscător nu se limitează doar la lucrurile materiale. Este necesar să fim recunoscători şi pentru situaţiile de viaţă. În karate, suntem antrenaţi să ne arătăm recunoştinţa cu regularitate. După fiecare activitate cu un partener sau cu un adversar, ne înclinăm şi spunem mulţumesc în limba japoneză. Dintr‑o perspectivă exterioară, probabil că pare ciudat să vezi o persoană mulţumindu‑i adversarului pentru o bătaie bună. Tocmai m‑ai lăsat lat. Mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru buza spartă. Sună aiurea, ştiu. Însă învăţăm să fim recunoscători şi pentru bine, şi pentru rău. Luptele dure sunt cele care îţi ridică nivelul.
La fel e şi în viaţă. În mod ciudat, ar trebui să fim recunoscători pentru greutăţile cu care ne întâlnim. Ele scot la suprafaţă ce e mai bun în noi.
Leave a Reply