PsPs_corpul_meu_siteSă fii mereu acolo doar pentru ceilalți

La cabinetul meu de psihoterapie vin uneori clienți cu simptome fizice. Ei vor să afle care sunt cauzele care stau în spatele simptomelor lor și ce exprimă acestea în legătură cu corpul lor. Se întâmplă și invers: clienții lucrează la problemele lor psihice și, de‑a lungul timpului, devine evidentă și legătura cu simptomele lor fizice. Așa s‑a întâmplat și cu Susanne. Susanne are 45 de ani și, de ceva timp, vine în mod regulat la cabinet. Are un fler excelent pentru stările de spirit și nevoile celorlalți. Este destul de pricepută în a dezamorsa o atmosferă încărcată, de exemplu în familia sa ori în cadrul firmei. Încă de mic copil, spune ea, și‑a luat sarcina de a echilibra climatul familial tensionat. Nu‑și recunoaște propriile ei nevoi. Îi este teamă că familia ei s‑ar putea „dezmembra“ dacă ea ar renunța la rolul ei, dar nici nu mai vrea să se retragă, așa cum a făcut până acum. Până în prezent nu a spus niciodată că ar avea simptome fizice. După aproximativ nouă luni mi‑a dezvăluit, aproape în treacăt, că are de ani de zile dureri din cauza scurtării de tendon de la nivelul coapselor și din interiorul palmelor și că acestea s‑au ameliorat de când am început să lucrăm împreună. Simte că se întâmplă ceva cu tendoanele ei scurtate. „Ceva se întâmplă aici“, râde ea.

„Eu vreau să-mi trăiesc propria mea viață“

Așa sună intenția ei, cu care lucrăm în cadrul unei ședințe individuale. La început mă poziționează în mijlocul camerei, în calitate de reprezentantă a cuvântului MEA, cu care intru în rezonanță, făcându‑mă să mă simt nesigură. În calitate de reprezentantă a cuvântului MEA, am nevoie de contactul cu ea, numai împreună cu ea pot rămâne în mijlocul camerei. Trebuie să mai dobândesc stabilitate, însă împreună cu ea pot rămâne acolo. Curând simt nevoia să primesc din afară, probabil din partea părinților, asigurarea că am, într‑adevăr, permisiunea de a sta acolo. Susanne mă ține de mâini și îmi confirmă faptul că avem voie să stăm acolo. Contactul cu ea este încă puțin instabil, dar acum el există.

În continuare, Susanne mă pune să reprezint cuvântul VIAȚĂ. În acest rol mă simt foarte mică și firavă. Mă uit în podea. Nu mă pot mișca. Mă simt izolată, singură și incapabilă de a acționa. Susanne stă chiar în fața mea, însă păstrează distanța. Mă privește sceptic: „Nu așa îmi imaginez eu viața mea.“ Îmi urmez impulsul de a mă așeza pe podea, de a‑mi ridica picioarele și de a‑mi băga capul între genunchi. Îmi este teamă să nu o enervez și să nu mă respingă. Încep să mă rușinez de mine. În cele din urmă încremenesc. Susanne își amintește acum că, în copilărie, ședea adesea toată după‑amiaza în șopron, cu păpușa sa, într‑o poziție ghemuită, cu picioarele și brațele îndoite. Chiar și atunci când se culca seara în pat stătea într‑o poziție ghemuită.

Apoi alege cuvântul EU. În calitate de reprezentantă a cuvântului EU mă simt neliniștită și gata de acțiune: „Nu vreau să mai aștept, vreau să acționez, vreau acțiune.“ Celelalte două părți sunt pentru mine, în calitate de EU, prea lente și mult prea ezitante. La început, acest lucru îi place Susannei, deoarece și ea vrea să meargă, în sfârșit, „mai departe“.

Ulterior, în calitate de reprezentantă a cuvântului VREAU am oscilat între Susanne, EUL și celelalte părți. Nu știu încotro să merg și cu cine. Susanne spune că și‑a imaginat de fapt că VREAU ar trebui să se îndrepte către VIAȚĂ, însă, așa cum se prezintă aici VIAȚA, nu știe dacă asta este ceea ce vrea. Brusc, Susanne devine tăcută, apoi spune: „Nu, nici așa nu merge. Nu vreau să am o viață, vreau să am PROPRIA MEA VIAȚĂ. Asta este ceea ce am trăit în copilărie. Nu pot face abstracție de acest lucru. Face parte din mine și din povestea mea!“

Însănătoșire datorată unui contact mai bun cu eul

Susanne a fost al patrulea copil al unei familii care avea o situație dificilă și în care cu greu exista spațiu pentru încă un copil. Nici mama, nici tatăl nu erau pregătiți pentru un al patrulea copil, când mama a rămas însărcinată încă o dată fără să vrea. Susanne era a patra fată, iar părinții sperau să aibă măcar acum un băiat. Încă de la o vârstă fragedă Susanne a învățat să aibă o atitudine retrasă în familia ei, pentru a nu fi, pe cât posibil, o povară. Mesajele pe care le primea erau: „Ești în plus“ și „Ai sexul greșit“. Prin ceea ce a ieșit la iveală prin intermediul cuvântului VIAȚĂ, devine evident cum trebuie să se fi simțit Susanne în copilărie și ce a însemnat „viața“ pentru ea. Faptul de a avea o atitudine retrasă și de a se „contracta“ literalmente (inclusiv din punct de vedere fizic) a fost pentru ea o strategie de supraviețuire și, prin urmare, o consecință a traumei ei de identitate — la fel ca și adoptarea rolului de pacificator din cadrul familiei, cu scopul de a‑și justifica propria sa existență. EUL lui Susanne se afla într‑un mod de supraviețuire și nu într‑un contact perceptibil cu experiența sa din copilărie. El a arătat că Susanne era ruptă de o parte din ea însăși. Ideea sa de a‑și trăi „viața ei“ nu‑i aduce vitalitatea mult-dorită, ci mai degrabă o îndepărtează de aceasta, câtă vreme în spatele ei se ascunde dorința inconștientă de a se lepăda de trecut. A recunoscut acest lucru în urma efectuării acestei constelații. Și, cu cât se îndreaptă mai mult către realitatea ei interioară, croindu‑și, astfel, drum către ea însăși, cu atât mai mult se poate „dezvolta“ și din punct de vedere fizic.

Fragment din Corpul meu, trauma mea, eul meu  - Coordonatori: Franz Ruppert, Harald Banzhaf

Susanne continuă să vină regulat la mine și face constelații pentru ea însăși. Treptat, ea reușește tot mai bine să stabilească un contact perceptibil cu sine și cu eul ei. Acest lucru se reflectă în lucrul cu constelațiile, dar și în viața ei de zi cu zi. Printre altele, și prin faptul că renunță la comportamentele ei autodistrugătoare, care până acum i‑au servit drept compensație. Îmi spune cu mândrie că a încetat în mare măsură să consume alcool seara. Bineînțeles că îi place să mai bea din când în când câte un pahar de vin cu prietenii, dar nu o mai face în fiecare seară. În plus, acum simte foarte exact ce cantitate poate să bea și când trebuie să se oprească, pentru a nu‑i fi rău. De asemenea, nu mai simte nici nevoia de a depăși această limită. Și ciocolata o mănâncă doar în cantități mici, pe care le savurează. Își simte corpul tot mai mult, îi percepe semnalele și poate rămâne în armonie cu el.

Totuși, cu cât își simte mai mult corpul, cu atât mai bine observă Susanne și modul în care nevoile ei sunt ignorate de membrii familiei. Este foarte dureros pentru ea să recunoască pe deplin realitatea familiei sale. Încă se mai străduiește să fie băgată în seamă de mama și de surorile sale. Simte din ce în ce mai și postura corporală mult că această familie nu‑i face bine, însă teama de a nu pierde persoanele de care s‑a atașat odinioară și de a nu fi singură este profundă și o resimte și astăzi. Susanne observă acum mai clar legătura dintre experiența pe care a trăit‑o cu familia ei, pe de o parte, și comportamentele adictive și simptomele ei fizice, pe de altă parte. Astăzi ea poate simți mai bine ce viață a dus cu adevărat pe vremea când era copil. Și este hotărâtă să continue să lucreze asupra propriei ei persoane, pentru a evolua.

Experiențele traumatice timpurii sunt adânc ancorate în noi, mai ales dacă ele s‑au petrecut în perioada prenatală. Asemenea procese terapeutice profunde ce au ca scop transformarea au nevoie de timp, necesită empatizarea cu propria persoană și trebuie să aibă loc în conformitate cu propriul ritm.

***

Catherine Xavier este medic naturist; ea este specializată în terapia traumei psihice orientată către identitate și în metoda constelării intenției și lucrează în propriul cabinet particular din Berlin, cu grupuri și cu clienți individuali