„Odată am fost sugrumat cu un cablu electric”, își începe Johann Hari mărturisirea despre propria copilărie și traumele trăite la acea vreme, într-unul dintre capitolele cărții Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare, apărute în România la Editura Trei. Călătoria pe un drum al descoperirii de sine și de găsire a unora dintre cele mai frecvente cauze ale depresiei, atât în SUA, cât și în Europa, dar și discuțiile purtate cu diverși specialiști pe această temă, toate i-au adus jurnalistului o revelație. „Dacă ești de părere că depresia este cauzată de un creier defect”, ajustând acest neajuns cu tratamente medicamentoase, așa cum a făcut și el, timp de mai bine de 10 ani, „nu trebuie să te mai gândești la viața ta sau la lucrurile pe care se poate să ți le fi făcut alții. Convingerea că totul este cauzat de biologie te protejează, într-un fel, pentru un timp. Dar, dacă începi să crezi această poveste diferită, trebuie să te gândești la toate aceste lucruri. Și doare”.
Exemplul personal, despre care spune că nu i-a fost ușor să scrie în „Legături pierdute”, este cu atât mai puternic, cu cât întărește studii și cercetări realizate, care au condus spre o concluzie diferită, expusă de Allen Barbour, medic internist la Universitatea Standford: depresia nu este o boală, în sine, ci mai degrabă un simptom al unei probleme mai profunde, care trebuie gestionată. „O reacție normală la experiențe de viață anormale”.
Johann Hari, care a menționat și într-un interviu în ziarul „The Guardian” faptul că, în copilărie a fost supus unor acte extreme de violență, detaliază în „Legături pierdute” că, atunci când era mic, mama sa era bolnavă foarte des, iar tatăl său era plecat în mare parte a timpului, de obicei în altă ţară. „În mijlocul acelui haos, am trecut prin nişte acte extreme de violenţă din partea unui adult din viaţa mea. De exemplu, odată am fost sugrumat cu un cablu electric. La vârsta de şaisprezece ani, m‑am mutat în alt oraş, departe de toţi adulţii pe care îi cunoşteam, iar atunci când am ajuns acolo, am descoperit — la fel ca mulţi oameni care au fost trataţi astfel la o vârstă la care se formează — că eram tentat să caut situaţii periculoase, în care eram tratat, din nou, în moduri în care n‑ar fi trebuit să fiu tratat. Chiar şi acum — ca adult de treizeci şi şapte de ani — simt că faptul că scriu toate acestea şi vi le spun dumneavoastră este un act de trădare faţă de adultul care a comis acele acte de violență şi faţă de ceilalţi adulţi care s‑au purtat în moduri în care nu ar fi trebuit să se poarte”.
El spune că, atunci când ești copil şi treci prin ceva foarte traumatizant, aproape întotdeauna crezi că este vina ta. Există un motiv pentru asta şi nu este iraţional. Întrebarea „de ce atât de mulţi oameni care trec prin acte de violenţă în copilărie sunt conduşi către comportamente autodistructive, cum ar fi obezitatea, dependenţa severă sau sinuciderea?” a condus către răspunsul că, dacă este vina ta, atunci totul se află sub controlul tău, nu te mai simți complet lipsit de apărare sau speranță. „Dar toate acestea au un cost. Dacă tu crezi că ai fost responsabil pentru faptul că ai fost rănit, atunci, la un anumit nivel, trebuie să crezi că o meritai. O persoană care crede că merita să fie rănită în copilărie nu va ajunge să creadă că merită mai mult, ca adult. Acesta nu este un mod de a trăi. Dar este un rateu al lucrului care te‑a ajutat să supravieţuieşti într‑un moment anterior al vieţii tale.”
Vincent Felitti, unul dintre specialiștii întâlniți și intervievați de Hari, care lucra cu persoane obeze, a condus studiul Experiențelor Adverse din Copilărie (ACE) prin care să coreleze experiențele traumatice din copilărie cu comportamentele autoabuzive din prezent. A aplicat un chestionar despre zece categorii de lucruri care se pot întâmpla în copilărie, de la abuzuri sexuale până la cele emoționale sau neglijență, unui eșantion de 17.000 de persoane.
Rezultatele au condus către următoarele concluzii:
- Pentru fiecare categorie de experiențe traumatizante din copilărie, o persoană era radical mai predispusă să devină deprimată ca adult.
- La șase categorii de astfel de evenimente era de cinci ori mai predispusă să devină deprimată.
- La șapte categorii era cu 3100% mai predispusă să aibă o tentativă de suicid ca adult, concluzia generală fiind aceea că, cu cât sunt mai mari traumele, cu atât este mai mare riscul de depresie, de anxietate sau de suicid.
Un alt aspect interesant al studiului a fost acela că abuzul emoțional era mai predispus să provoace depresia decât orice altă traumă, chiar și decât molestarea sexuală, iar tratamentul crud al părinților era cea mai mare cauză a depresiei, dintre toate categoriile.
El precizează că, deși această a patra cauză pe care o expune în „Legături pierdute” sub titlul „Deconectarea de traumele copilăriei” este puțin diferită de celelalte, ea este la fel de puternică și demnă de luat în seamă, pentru că, în primul rând ar trebui să ne schimbe radical modul de gândire cu privire la depresie și alte probleme. „Atunci când oamenii au astfel de probleme, trebuie să încetăm să ne mai întrebăm ce este în neregulă cu ei și să începem să ne întrebăm ce li s-a întâmplat”.
Leave a Reply