Muzica lui Vivaldi se înfăşura în jurul lui, punând în mişcare zeci de gânduri care se rostogoleau confuze. Vederea lui Camille cântând la violă îl mişca mai mult decât ar fi vrut, însă aici nu era vorba decât de o oră furată şi de o emoţie incognito care nu ducea la nimic.

Din deformare profesională, simţea firul muzical încordându-se ca o enigmă insolubilă, aproape scrâşnind de neputinţă, apoi topindu-se într-o armonie neaşteptată şi fluidă, alternând complexităţi şi soluţii, întrebări şi răspunsuri.

Într-unul din acele momente în care coardele pregăteau un “răspuns”, gândurile lui se întoarseră săgeată la plecarea precipitată a Tridentului de la acel Schloss din Haguenau. Urmări pista, în timp ce supraveghea arcuşul lui Camille. Îl făcuse pe judecător să fugă mereu din faţa lui, singura amărâtă de putere pe care o dobândise asupra magistratului. Sosise la Schiltigheim miercuri, iar a doua zi, Trabelmann îşi vărsase năduful. Ceea ce lăsase suficient timp evenimentului ca să se fofileze şi să apară vineri la ştirile locale. Chiar în acea zi, Maxime Leclerc scotea la vânzare şi golea locuinţa. Dacă aşa stăteau lucrurile, erau acum doi. Adamsberg îl hăituia din nou pe răposat, dar răposatul ştia că vânătorul lui reapăruse. Şi în acest caz, Adamsberg îşi pierdea unicul avantaj, iar puterea mortului îi putea bara drumul oricând. Un om prevenit face cât zece, dar celălalt făcea cât o mie. Când se va întoarce la Paris, va trebui să-şi adapteze strategia la această ameninţare nouă, să scape de dulăii care vor încerca să-i smulgă picioarele. Ia avans, tinere. Număr până la patru. Şi fugi, Adamsberg, fugi.

Dacă nu cumva se înşela. Se gândi un moment la Vivaldi care, de dincolo de secole, îl avertiza asupra unei primejdii. Un tip de treabă, acest Vivaldi, un foarte bun prieten slujit de un cvintet de excepţie. Maşina sa nu l-ar fi adus până acolo în zadar. Pentru a fura o oră din viaţa lui Camille şi pentru a privi avertismentul preţios al muzicianului. Dacă tot începuse să audă morţii, putea să asculte şi şoaptele lui Antonio Vivaldi şi era sigur că acel om era de foarte bună calitate. Un tip care creează o asemenea muzică nu poate să-ţi şoptească decât sfaturi bune.

Abia la sfârşitul concertului Adamsberg îl reperă pe Danglard, cu ochii fixaţi asupra protejatei sale. Această privelişte anihilă în el orice plăcere. De ce se amesteca tipul ăla? În toate? În viaţa lui? Perfect informat despre concerte, se afla acolo, fidel la post, cumsecadele, credinciosul, ireproşabilul Danglard. La naiba, Camille nu-i aparţinea, drăcia dracului. Ce încerca să obţină căpitanul supraveghindu-l îndeaproape? Să intre în existenţa lui? Îl apucă furia împotriva adjunctului său. Binefăcătorul cu păr cărunt care se strecura prin uşa pe care mâhnirea lui Camille o lăsa întredeschisă.

Rapiditatea cu care Danglard se evaporă îl surprinse pe Adamsberg. Căpitanul ocolise biserica şi aştepta la ieşirea muzicienilor. Pentru felicitări, fără îndoială. Însă Danglard încărcă materialul într-o maşină şi se aşeză la volan, luând-o pe Camille cu el. Adamsberg demară în urma lor, dornic să ştie până unde îşi întindea adjunctul său tainica-i atitudine prevenitoare. După o oprire şi alte zece minute de mers, căpitanul parcă maşina şi-i deschise portiera lui Camille care îi întinse un pachet înfăşurat într-o cuvertură. Cuvertura şi faptul că pachetul scoase un ţipăt îl făcură să înţeleagă cu o tresărire gravitatea situaţiei.

Un copil, un bebeluş. Iar după mărime şi glas, un minuscul bebeluş în vârstă de o lună. Nemişcat, privi uşa casei închizânduse în urma cuplului. Danglard, ticălos infam, hoţ josnic.  Hoţ care ieşi rapid, salutând-o pe Camille printr-un gest amical, şi dispăru într-un taxi.

Doamne sfinte, un copil, îşi tot repeta Adamsberg pe drumul care îl aducea înapoi spre Hull. Acum când Danglard îşi părăsise rolul de seducător ca să redevină bunul şi binevoitorul căpitan — ceea ce nu-i atenua deloc resentimentul faţă de el -, gândurile lui se concentrau toate asupra tinerei femei. Prin ce truc inimaginabil de prestidigitaţie o regăsea pe Camille cu un copil? Un truc care impunea, îşi dădu el seama atunci, trecerea neruşinată a unui bărbat. Un bebeluş de o lună, calculă el. Plus nouă înseamnă zece. Camille nu aşteptase aşadar mai mult de zece săptămâni după plecarea lui ca să-i găsească un succesor.

Fragment din thrillerul Tridentul lui Neptun de Fred Vargas