”Am intrat în psiha­na­liză şi din curio­zi­tate, dar şi pentru că se adunaseră mai multe conflicte interioare, cărora nu le găseam rezolvare”, povestește psihanalistul și directorul Editurii Trei Vasile Dem Zamfirescu într-un interviu pentru Formula AS.

”A fost – continuă profesorul de psihanaliză – şi soluţia mea la frustrarea că de ani de zile, mi se refuza paşaportul să plec la studii în Germania. Nu-mi mai rămânea decât să fac o călătorie interioară, în mine însumi, acolo unde nu mă putea împiedica nimeni. Calea cea mai bună era o psihanaliză, fiindcă singuri, prin autoanaliză, nu reuşim”.

foto - VDZ– De ce spuneţi asta?

– Psihanaliza înseamnă o revizitare ghidată a în­tâm­plărilor fundamentale ale vieţii tale. De unul sin­gur nu poţi depăşi anumite rezistenţe interne. Pe par­cursul istoriei de viaţă, obişnuim să lăsăm deoparte lucrurile neplăcute, îndepărtând din conştiinţă tot ce nu ne convine, tot ce ne doare, ne ruşinează, ne face să ne simţim vinovaţi, tot ce generează conflicte. Le tot adunăm într-o pivniţă a sufletului, ca să ne apărăm de ele, să le uităm. Avem nevoie de ajutor ca să le pu­tem scoate din nou la lumină. Bine, o să mă întrebaţi, dar de ce n-am putea trăi cu pivniţa plină de fantome toată viaţa? La ce bun să le mai scormonim, să le tulburăm? Păi, pentru că fantomele astea nu sunt deloc cuminţi. Nu stau nemişcate, ca dosarele într-o arhivă, ci încearcă în permanenţă să revină la etaj, în planul conştiinţei, şi declanşează mereu suferinţe, conflicte, drame. Sunt foarte agresive. Dacă apărarea psihică e foarte puternică şi ele sunt ţinute cu forţa în pivniţă, apar conflictele nevrotice. Dacă apărarea e mai slabă, apar disfuncţii existenţiale foarte deranjante. De pildă, ne putem alege toată viaţa acelaşi gen de partener, fără să înţelegem de ce o facem. Sau ne abandonăm sim­bo­lic co­pilul, pentru că am fost şi noi abandonaţi. Re­petăm, fără să ne dăm seama, diverse traume, care ne com­plică viaţa.

in-cautarea-sinelui– Cum e pe divan, domnule profesor? Cum e întâlnirea cu inconştientul, cu propria umbră?

– Poate fi foarte incomodă, poate să fie dureroasă, poate să fie contrariantă. E multă frică de a ne privi aşa cum suntem de fapt şi e o frică de înţeles. Când ani de zile tot înghesui în pivniţă chipuri hidoase, cobo­râ­rea în inconştient poate semăna cu o coborâre în in­fern, care te umple de spaime. Dar e o coborâre în ega­lă măsură benefică. Eu, cel puţin, am găsit, scormo­nind, tot felul de fidelităţi emoţionale în care eram blocat. De pildă, un ataşament foarte puternic faţă de mamă, care provenea dintr-un dezechilibru al familiei mele. Tata era cvasi-absent, îşi neglija soţia, mă ne­glija şi pe mine şi, în mod firesc, între cei doi aban­donaţi s-a format un soi de alianţă, de susţinere reci­procă. Asta a dus mai târziu la o dificultate de a accepta alături de mine alt tip de femei decât tipul matern, care te îngrijeşte. Ca să înţelegeţi ce legătură aproape bolnăvicioasă a fost între noi, o să vă zic, doar, că în ziua în care a murit mama mea, pe patul de moarte întrebarea ei a fost dacă eu am mâncat! Aveam 27 de ani, dar ea nu se putea gândi de­cât la mine. La ase­menea pre­ocupare in­sistentă, răspun­deam şi eu, in­con­ştient. Pe de o par­te mă revol­tam, în­cer­cam să mă eliberez, pe de alta per­pe­tuam acest mo­del greşit: “Aşa tre­buie să fie o femeie!”.

Citiți întregul interviu realizat de Dia Radu în Formula AS.