Se prevede un viitor interesant pentru studiile asupra feedbackului.
Feedbackul este esenţial pentru a îmbunătăţi performanţa şi e din ce în ce mai bine înţeles, dar faptul că este atât de absent în sălile de clasă (în sensul că nu e receptat de elevi) ar trebui să rămână o temă importantă de cercetare. Ar putea fi eficient să mergem cu cercetarea dincolo de descrierile tipurilor de feedback spre a descoperi cum să operaţionalizăm feedbackul „cel mai potrivit“ în instruire, dar şi cum să‑i ajutăm pe elevi să‑l ceară, să‑l evalueze (mai ales pe cel oferit de colegi sau de internet) şi să‑l folosească în învăţarea lor; de asemenea, trebuie să revizuim şi feedbackul primit de către profesori de la elevi, astfel încât aceştia să îşi modifice predarea. Acest lucru va cere o înţelegere mai bună a dinamicii clasei şi va obliga profesorii să caute modalităţi noi de a vedea învăţarea altfel decât prin ochii şi reflecțiile lor — adică prin ochii elevilor.
Shute (2008) a descris nouă modalităţi de a folosi feedbackul pentru a optimiza învăţarea:
- focalizează feedbackul asupra sarcinii, nu asupra celui care învaţă;
- oferă feedback elaborat (reacţii referitoare la „ce“, „cum“ şi „de ce“);
- prezintă feedback elaborat în unităţi gestionabile (pentru a evita supraîncărcarea cognitivă);
- fii specific şi clar în mesajele de feedback;
- păstrează feedbackul într‑o formă cât mai simplă, dar nu simplistă (în funcţie de nevoile celor care învaţă şi de constrângerile instrucţionale);
- redu neclarităţile referitoare la performanţă şi obiective;
- oferă feedback imparţial, obiectiv, scris sau prin intermediul computerului (sursele de încredere sunt mai bine receptate);
- promovează o orientare spre obiectivul educațional prin intermediul feedbackului (mutarea atenţiei de la rezultat la procesul de învăţare; eroile sunt binevenite);
- oferă feedback după ce elevii au încercat o soluţie (ceea ce duce la un plus de autoreglare).
Fragment din ”Învățarea vizibilă. Ghid pentru profesori” de John Hattie
Leave a Reply