A băgat mâna în rucsacul ei îndesat şi a scos o carte.

— Gabriel Garcia Marquez. Generalul în labirintul său. Fără‑ndoială una dintre preferatele mele. E vorba de Simon Bolivar.

Nu ştiam cine fusese Simon Bolivar, iar ea nu mi‑a lăsat răgazul să întreb.

— E un roman istoric, aşa că nu ştiu dacă e adevărat, dar ştii care au fost în carte ultimele lui cuvinte? Nu, nu ştii. Dar îţi voi spune, Senor ”Cuvinte de Rămas‑Bun”.

Şi‑a aprins o ţigară şi a tras din ea atât de mult încât credeam că toată chestia aia s‑ar fi putut arde dintr‑un singur fum. A suflat fumul şi mi‑a citit:

— „El“ — adică Simon Bolivar — „se cutremură de năucitoarea revelaţie că goana nebunească între necazurile şi visurile lui se apropia în acel moment de punctul final. Restul era întunericul absolut. ‘Ei, drăcia dracului’, a oftat el. ‘Cum o să mai ies eu din labirintul ăsta!’.“

Cautand-o pe AlaskaCunoşteam ultimele cuvinte măreţe atunci când le auzeam şi mi‑am notat în minte să pun mâna pe o biografie a acestui Simon Bolivar. Cuvintele lui erau frumoase, dar nu prea le înţelegeam.

Fragment din:

— Deci, care‑i treaba cu labirintul ăsta? am întrebat‑o eu.

Iar acum cred că e momentul prielnic să spun că era frumoasă. În întunericul de lângă mine, Alaska mirosea a sudoare şi a raze de soare şi a vanilie, iar în acea noapte luminată de o lună firavă vedeam doar silueta ei, excepţie făcând momentele când fuma, când tutunul aprins al ţigării ei îi învăluia faţa într‑o lumină roşiatică. Dar, chiar şi pe .ntuneric, îi vedeam ochii — două smaralde arzătoare. Avea acel soi de privire pătrunzătoare care te făcea să‑i cedezi. Şi nu era doar frumoasă, ci şi sexy, cu sânii care încercau să‑i iasă din maioul mulat, picioarele ei cu forme bălăngănindu‑se înainte şi înapoi sub leagăn, şlapii atârnându‑i de degetele cu unghiile date cu o nuanţă de albastru electric. În clipa aceea, între momentul în care am întrebat‑o despre labirint şi momentul când mi‑a răspuns, mi‑am dat seama de importanţa formelor ei, de miile de locuri în care trupurile fetelor descriu forme şerpuite, de la curbura piciorului la gleznă şi la gambă, de la gambă la şold şi la sân şi la gât şi la nasul fin şi la frunte şi la umăr şi la arcuirea concavă a spinării şi la fund şi la etc. Desigur, mai observasem şi înainte forme, dar nu prea înţelesesem vreodată cu adevărat ce semnificau ele.

Cu gura suficient de aproape de mine încât să‑i pot simţi respiraţia mai caldă decât aerul, a zis:

— Ăsta‑i misterul, nu‑i aşa? Labirintul e viaţa sau moartea? De ce anume încearcă el să scape — de lume sau de sfârşitul ei?