Fisuri

— Cum să vă explic chestia asta? mă întreabă pe un ton scăzut, trecându-și mâna dreaptă peste părul șaten, ondulat, care-i încadrează capul rotund, căzându-i peste frunte, urechi, ceafă. Acum vreo trei ani, am avut o criză serioasă în relația cu soția mea.

Într-una dintre nopți, când a lucrat până târziu, s-a dus la culcare și a uitat să închidă laptopul. Eu am stat să termin de văzut filmul la care începusem să mă uit, pe urmă m-am dus la culcare. Când să ies din cameră, am văzut laptopul pornit și m-am dus să-l opresc. Era deschis și rămăsese deschis și e-mailul. Mi-a atras atenția înșiruirea de e-mailuri de la una și aceeași persoană, așa că am dat click să văd despre ce e vorba. Era un schimb de mesaje care se pornise cu câteva luni bune înainte între cei doi: nevastă-mea și acest coleg al ei. Vorbeau despre muncă, dar, în același timp, își spuneau că-și lipsesc unul altuia, că situația e complicată, că de ce nu s-au cunoscut mai devreme. Adică era un fel de idilă între cei doi, și chiar mai mult decât atât. În ultimul e-mail, el îi spunea că cele trei zile petrecute în team building-ul de la munte au fost cele mai frumoase zile avute împreună cu ea, cu nevastă-mea. Nu mi-a fost ușor să stau să citesc toate chestiile astea. Nu le-am citit pe toate, am înțeles destul de repede despre ce e vorba. Am închis și m-am dus la culcare.

Fragment din volumul Când ușile se deschid. Primele întâlniri psihanalitice, de Ștefania Dumitrescu.

Vreo două-trei săptămâni, n-am fost capabil să-i spun nimic. Eram și curios s-o văd cum reacționează, cum se poartă. În cele din urmă, i-am scris un e-mail și i-am spus scurt că știu tot, că știu cu cine are o relație. Răspunsul ei a fost kilometric, cu implorări pe zeci de rânduri, cu scuze și cu justificări de genul că a avut mintea rătăcită și că se jură că nu mai face și că a terminat orice relație cu tipul ăla. (…) Semn al iubirii ei și ca dovadă a faptului că vrea să rămână doar cu mine, a început să-mi spună că vrea copil, să facem un copil. Și a început alergătura pe la medici, analize și toate chestiunile despre care v-am spus deja.

Problema e că, în momentul în care am auzit-o spunându-mi că e însărcinată, mi-au apărut în fața ochilor e-mailurile din perioada scandalului. Am amuțit la gândul că s-ar putea să fie însărcinată cu bărbatul ăla, nicidecum cu mine. Nu aveam ce să fac. Nu puteam să mă apuc să-i pun astfel de întrebări în condițiile în care era deja gravidă. Dar îndoiala asta m-a urmărit în toată perioada sarcinii ei. Acum nu mă mai urmărește. Am rezolvat-o. Am cerut un test de paternitate, iar rezultatul mi-a confirmat că aveam dreptate: copilul nu e al meu. Nu știu al cui e. Cu siguranță că e al unuia cu spermatozoizi mai veseli. N-am vorbit cu soția. N-am vorbit cu nimeni: doar cu pediatra care a luat proba de sânge la rugămintea mea și cu dumneavoastră. Stau cu rezultatul în buzunar și nu știu, pentru moment, ce să fac cu el. Să-i spun soției și să rezolvăm această problemă împreună. Să țin pentru mine și să las lucrurile așa cum sunt, gândindu-mă în special la copil. Să divorțez și să-mi fac datoria de tată de la distanță, păstrând doar relația cu copilul și lăsând în spate relația cu nevastă-mea. Sunt multe variante și nu știu care dintre ele ar fi cea mai nimerită în situația asta. (…) E încurcată treaba asta. Nopțile trecute am avut un coșmar, m-am trezit din somn aproape urlând.

Veneam acasă de la muncă și, după ce am parcat mașina în curte, am ieșit din ea ca să intru în casă. Când am coborât din mașină, casa era crăpată de sus până jos și stătea să cadă. Am făcut un pas spre ușă și a început să se audă un zgomot îngrozi­tor, ca de cutremur. Casa a început să se clatine și să cadă bucăți din acoperiș și din mansardă. Înăuntru erau soția și băiatul, iar eu eram blocat în fața ușii și nu puteam să intru din cauza bucăților de zid care se desprindeau din casă.

M-am trezit aproape urlând. Asta e o frică a mea de când s-a terminat de construit casa. Boul ăla de arhitect mi-a spus că inginerul constructor nu a respectat nu știu ce parametri și că e posibil ca, în timp, să avem probleme cu mansarda și acoperișul.

J.A. se scarpină pe creștetul capului și se oprește din vorbit. Păstrez câteva momente de tăcere pentru a vedea dacă a încheiat ce povestea, apoi îl anunț că ne apropiem de finalul întâlnirii. Stabilim de comun acord următoarea ședință și îl conduc spre ieșire. Înainte să iasă, se întoarce spre mine și-mi spune:

— Să verificați și dumneavoastră. O să vedeți că becurile astea merg anapoda. Sigur e vreo fisură undeva în instalația electrică.

Ne luăm rămas-bun, închid ușa și rămân gândindu-mă la fisuri.