Întrebare: Copilului meu mic nu prea îi place să împartă. Nu vreau să fiu exagerată, dar nu pot să nu mă gândesc că va avea probleme în a-şi face prieteni dacă nu învaţă să împartă.
Răspuns: Un copil mic cu probleme în a împărţi? Anunţaţi presa! Chemaţi cavaleria! Scuze că sunt sarcastic, dar aceasta este o zonă în care părinţii se îngrijorează fără sfârşit — şi de obicei, degeaba. De ce se îngrijorează părinţii? Pentru că vrem ca şi copiii noştri să fie morali şi buni. Vrem să fie plăcuţi. Vrem de asemenea ca ceilalţi copii să vadă ce treabă minunată am făcut ca părinţi. Acestea sunt dorinţe rezonabile, iar a împărţi cu ceilalţi este un lucru bun. Deci, de ce să nu vă mai îngrijoraţi? Pentru că dezvoltarea e de partea noastră şi, în general, se ocupă de rezolvarea acestei probleme temporare. Practic, fiecare copil are dificultăţi la început în a împărţi şi aproape toţi dintre noi am trecut prin faza asta.
Fragment din Mama, sunt tachinat! Cum să-ţi ajuţi copilul să facă faţă problemelor vieţii sociale, de Lawrence J. Cohen, Michael Thompson și Catherine O’Neill Grace
La început, ar trebui, desigur, să îl încurajezi să împartă şi să îl ajuţi să înţeleagă punctul de vedere al celuilalt copil. Ar trebui să asculţi cu empatie atunci când el vrea ceva foarte tare, pe care nu îl poate avea în momentul respectiv. Ai un rol în acest proces, dar este important să realizezi că lecţiile reale despre valoarea împărţitului vin de la alţi copii. Copiii predau în moduri mai puţin blânde — luând înapoi jucăria, sau ţipând la mama să intervină, plecând supăraţi şi încheind un joc foarte distractiv. Metode dure, poate, dar de obicei eficiente. Şi, pe măsură ce copiilor începe să le pese de sentimentele altor oameni şi, în special, pe măsură ce începe să le placă să se joace cu alţi copii, împărţirea devine importantă pentru ei — nu doar pentru mama şi tata.
Majoritatea copiilor mici descoperă că, în timp ce atitudinea autoritară şi posesivă îţi poate face rost de toate jucăriile din lume, te face de asemenea să ratezi acei primi paşi ai prieteniei reciproce. Copiii se învaţă unul pe altul să împartă, dar procesul durează mai mult timp decât vrem noi. Aşa că slujba noastră este să scoatem în evidenţă cu blândeţe lecţiile pe care ei le învaţă de la alţi copii, nu să le facem morală sau să îi tragem cu forţa la stadii de dezvoltare morală pentru care ei încă nu sunt pregătiţi. Putem spune „Nu cred că ei i-a plăcut asta“, „Mie mi se pare că ai dificultăţi când vine vorba să împarţi, iar el are dificultăţi cu aşteptatul“, „Mă întreb dacă a ţipat la tine pentru că i-ai apucat camionul“ şi aşa mai departe. Vei observa că acestea sunt nişte reamintiri subtile ale importanţei împărţitului şi a ceea ce se întîmplă atunci când lucrurile nu sunt împărţite. Dar acest tip de „antrenament empatic“ este mai eficient decât să interveniţi spunând „Bine, zece minute fiecare, pun un cronometru.“ Acel tip de soluţie, impusă de către un adult, deseori îi face pe amândoi copiii nefericiţi, iar pe adult frustrat.
Leave a Reply