De ce e important ATAȘAMENTUL?

Ceva cu totul și cu totul extraordinar se petrece în clipele cele mai obișnuite de interacțiune dintre părinți și copii:

Danny așteaptă zâmbetul și aprobarea liniștitoare ale mamei înainte de a li se alătura celorlalți copii la groapa cu nisip. Emma, în vârstă de un an, se liniștește într‑o clipă atunci când tatăl ei o ridică în brațe, deși el stă cu ochii în telefon și abia îi aruncă câte o privire fetiței. Jake se oprește din a bate tobele de jucărie când mama trece de la a‑i cere să înceteze la a exclama: „Vai, ce simț al ritmului ai, prietene!“

Momente ca acestea sunt atât de des întâlnite, încât sunt ușor de uitat, pot chiar trece neobservate. Totuși, prin acumularea unor asemenea momente, ceva profund se întâmplă în interiorul copilului. De fiecare dată când răspunzi nevoilor de confort sau încredere ale copiilor, construiești o legătură de încredere cu ei. De fiecare dată când îi arăți că înțelegi ceea ce simte și ceea ce își dorește, îi demonstrezi forța unei legături primare pe care o căutăm cu toții încă de la naștere. De fiecare dată când îl ajuți pe bebeluș sau pe copil să își gestioneze disconfortul și frustrarea de a fi un nou‑venit în condiția umană, îl înveți de fapt să își accepte emoțiile (chiar și pe cele neplăcute), să se accepte pe sine, să îi accepte pe ceilalți. Acestea sunt darurile atașamentului. Vorbim despre un atașament securizant între părinte și copil atunci când adultul poate:

• Să îl ajute pe copil să se simtă în siguranță atunci când e speriat sau se simte inconfortabil. • Să îl ajute pe copil să se simtă suficient de în siguranță pentru a explora lumea, chestiune esențială pentru creșterea și dezvoltarea sa. • Să îl ajute pe copil să își accepte și să își gestioneze experiențele emoționale.

Atât părinții, cât și copiii au atașamentul înscris în gene. Legătura de atașament cu copilul începe încă dinainte de naștere și, în mod miraculos, bebelușul se naște cu un instinct extrem de puternic de a‑ți fi aproape. Nu se va mulțumi cu orice adult, chiar dacă mulți dintre aceștia îi pot oferi hrana, căldura și protecția necesare supraviețuirii fizice. Zeci de ani de studii arată că bebelușii se îndrăgostesc imediat de figura unuia dintre părinți, pentru că, deși abia o pot zări cum se cuvine, pot deja simți iubirea și devo‑ tamentul acesteia. Aceasta este persoana, intuiește bebelușul, care va fi alături de mine. Aceasta este persoana care mă va ajuta să înțeleg această lume confuză și să descopăr binele din ea. Firul comun care ne leagă pe noi, părinții, este acela că ne dorim cu toții binele pentru copiii noștri — iubire și compasiune, înțelegere și acceptare, sens și împlinire. Și copiii vin pe lume dorindu‑și și având nevoie de bunătate din partea noastră. Unul dintre mentorii noștri cei mai importanți, psihologul specializat în psihologia dezvoltării Jude Cassidy (alături de psihologul social Phillip Shaver), a definit recent siguranța dată de atașament ca fiind „încrederea în posibilitatea existenței binelui“. Din punctul nostru de vedere, definiția e foarte precisă. Ne dorim ceea ce e bine pentru copiii noștri, ceea ce îi împlinește și le e profund necesar. Și ei vin către noi în felul lor unic, miraculos, proaspăt și adesea solicitant cerându‑ne exact acest lucru.