Să ne prefacem pentru un moment că toți părinții de pe planetă au un singur lucru simplu în comun: avem cu toții exact 12 defecte ca părinți. Nu sunt aceleași pentru fiecare dintre noi. Mulți dintre noi au configurații care încap în tipare asemănătoare, în vreme ce sunt absolut unici în haos și dezorganizare.
Acum să ne prefacem că vine cineva și vă spune că a avea aceste defecte nu e în sine o problemă… devine o problemă doar dacă aveți „al treisprezecelea defect“, cel care le face pe celelalte 12 imposibil de gestionat. Care e acel al treisprezecelea defect? Convingerea că nu ar trebui să le ai pe celelalte 12. Iată un secret despre cel de‑al treisprezecelea: include mereu culpabilizarea. Aceasta se construiește pe iluzia că există „o soluție“ pentru imperfecțiunile sau pentru dificultățile noastre, în calitate de părinți, și că ar trebui s‑o știm deja. Mesajul (perfid) ascuns este: „Imperfecțiunile nu‑și au locul în creșterea copiilor“. (Mult noroc în a respecta un asemenea principiu!)
Iată ce știm sigur: Cu toții ne confruntăm cu dificultăți, ca părinți. Cu toții. Nimeni nu e perfect. Într‑adevăr, orice încercare de a fi perfect este prin însăși natura sa un semn de imperfecțiune. Când ne luptăm cu defectele noastre ca părinți, ele devin bolovani care pun asupra noastră o povară aproape insuportabilă. Apoi fie cădem în capcana vinovăției și a rușinii — mustrându‑ne pe noi înșine —, fie pretindem că nu greșim și aruncăm inevitabil vina asupra altcuiva (asupra copiilor, a partenerului, a felului în care am fost crescuți). Dacă ne respectăm inevitabilele neajunsuri și dacă ne putem trata cu blândețe, acceptare și înțelegere greșelile pe care le comitem în calitate de părinți, atunci ceva se va schimba. Apar noi posibilități și surprize minunate pentru noi și copiii noștri.
Culpabilizarea nu l‑a ajutat niciodată pe un părinte să devină mai bun. A fi blânzi cu noi înșine izvorăște din înțelegerea ideii că a fi părinte este o sarcină incredibil de dificilă, că facem cu toții greșeli, că intenția noastră de a face tot ce e mai bun pentru copiii noștri este tot ce contează. Așa cum am mai spus‑o, copiii se pricep foarte bine să citească printre rânduri. Ei își pot da seama când suntem anxioși și autocritici. Își mai dau seama și când ne prețuim pentru că facem tot ce putem în circumstanțe adesea dificile.
A fi blânzi cu noi înșine ne sporește capacitatea de a fi blânzi cu aceia pe care îi iubim cel mai mult. Poate că, prin disponibilitatea noastră de a ne asuma acele 12 inevitabile defecte ale parentajului, copiii vor primi totuși ce au nevoie. De aceea această carte e concepută ca un „mediu de susținere“. Sperăm că, prin asigurarea unei baze de siguranță pentru a vă putea explora impulsurile parentale, vă vom ajuta să depășiți obstacolul omniprezent al perfecționismului.
Fragment din Cum să crești un copil sigur de sine – Kent Hoffman, Glen Cooper, Bert Powell
Leave a Reply