„Aceasta nu este o simplă carte de parenting. (…) Această carte este pentru părinții care nu numai că își iubesc copiii, dar vor să îi și placă”, spune Philippa Perry, psihoterapeută și autoarea cărții publicate recent de Editura Trei – Cartea pe care v-ați fi dorit să o citească părinții voștri. (Copiii voștri se vor bucura că ați citit-o), declarată #1 Sunday Times Bestseller.

Ceea ce la prima vedere pare un paradox, reprezintă în opinia autoarei mai multe realități, trăite de fiecare părinte și expuse în cartea sa într-un cadru bine structurat, pe înțelesul tuturor, cu o perspectivă bună de privit și aplicat.

Pe de-o parte există iubirea părinților pentru copiii lor, în esența ei, permanentă și firească. Pe de altă parte, ea este supusă provocărilor de zi cu zi. Și declinată de așteptările adulților față de ei înșiși în rolul de părinți, de conflictele resimțite în momentele de frustrate, enervare, furie, provocate de comportamente ale celor mai mici sau mai mari. Pentru a depăși cu succes aceste momente și pentru a mai evita din „războaiele” de la sculare, ora mesei, baie, culcare, îmbrăcare sau tensiunile crizelor de nervi din prima copilărie sau din adolescență, Perry propune înțelegerea câtorva pași, însoțiți de exemple din experiența sa de terapeut și din cea de părinte:

1. Relația părinte-copil.

Ea explică faptul că a crește un copil nu înseamnă (numai) acțiuni – lucruri pe care părintele le face cu copilul, pentru el sau îl pune pe el să le facă, traduse în educația prin învățare. În primul rând, creșterea copilului pornește de la relația dintre figura parentală și copil, relație care va da celui mic siguranță și ulterior putere lui și copiilor lui. „Dacă am fi plante, acea relație ar fi solul. Relația susține, hrănește și permite – sau împiedică – dezvoltarea. (…) Aceasta este o abordare pe termen lung și nu o colecție de sugestii și trucuri. Mă interesează cum ne putem înțelege copiii și nu cum îi putem manipula”. Însă, pentru a construi o relație autentică împreună cu cel mai mic membru al familiei, psihoterapeuta recomandă pasul 2.

2. Relația părintelui cu el însuși, prin analizarea propriei copilării.

„Copii nu fac ce spunem noi, ci fac ce facem noi”. Da, acest fapt vine cu o responsabilitate în plus. Pe lângă o monitorizare permanentă a propriului comportament, presupune și conștientizarea propriei copilării și a experințelor și emoțiilor trăite atunci. Care inevitabil se întorc, fie că părinții își dau seama sau nu de acest aspect, deoarece „copilul poate să stârnească în noi amintiri care ne vor influența apoi în mod eronat deciziile de parenting, iar dacă nu ne facem timp să analizăm felul în care am fost crescuți, această moștenire ne poate afecta pe nesimțite”. Astfel, se întâmplă ca atunci când părinții reacționează și își evaluează reacțiile emoționale să nu ia în considerare că acestea ar putea fi declanșate de o amintire și nu de cele întâmplate în prezent. Un exercițiu util propus de Perry ar acela prin care trăirea unor sentimente puternice negative în prezența copilului să fie privită ca un semnal de alarmă, o avertizare asupra a ceea ce a trăit părintele și nu a comportamentului copilului.  Iar această conștientizare poate aduce o schimbare semnificativă în relație și în felul în care copilul va înțelege intervenția părintelui.

Însă rememorarea trecutului poate fi chinuitoare. În primul rând pentru că, nu de puține ori, acesta poate conține experiențe în care, pe lângă iubire, au existat și critici, etichetări negative sau reproșuri. Care au modelat comportamentele ulterioare ale adultului în relațiile cu ceilalți și au creat o voce care le poate vorbi în același fel propriilor copii. Prin exemplele oferite în carte, Perry explică faptul că fiecare părinte își dorește să își iubească copilul, însă uneori acest bagaj emoțional negativ tinde să creeze niște bariere sau reacții care vorbesc mai mult despre suferința trecută și neînțeleasă, decât despre sprijin necondiționat, despre acceptare și căldură, chiar și atunci când sunt impuse copilului limitele de care are nevoie. Ca în exemplul lui Mark, tatăl a cărui poveste este expusă în primul capitol, „care nu a reușit să își descătușeze dragostea pentru fiul său până când nu și-a descătușat durerea” provocată de plecarea propriului tată atunci când el avea trei ani, experiență pe care credea că o acceptase în cele din urmă, dar care l-a afectat din nou profund atunci când s-a născut fiul său.

În al doilea rând, exercițiul conține un grad de dificultate întrucât poate arunca o lumină nu tocmai favorabilă asupra ideii de „părinte bun”, o etichetare care vine, după cum spune autoarea, din obiceiul nociv al părinților de a se judeca mereu pe ei înșiși. Și care poate duce la refuzul de a accepta că, în anumite situații și cu anumite reacții, pot greși, ceea ce este firesc. Tocmai de aceea, pasul 3 este vital pentru o relație naturală cu cel mic.

3. „Ruptură și reparație” – de ce e bine să cerem iertare copilului

„Rupturile – neînțelegerile, presupunerile eronate, jignirile – sunt inevitabile în orice relație însemnată, intimă și familială. Nu ruptura contează, ci reparația”, iar asta înseamnă o schimbare a reacțiilor și/sau o discuție clarificatoare cu copiii, care să conțină recunoașterea greșelii și a (le) cere iertare, după ce evenimentul s-a produs. „Pentru că nu este prea târziu să îi mărturisiți că ați greșit”, iar pentru un copil, chiar și pentru un adult, înseamnă enorm.

Pentru cei care se întreabă dacă acest lucru nu va știrbi autoritatea părintelui și nu va inocula ideea de nesiguranță, atunci când copilul descoperă că părintele nu are întotdeauna dreptate, Philippa Perry răspunde ferm: „Nu! Copiii au nevoie să fim noi înșine, să fim sinceri, nu să fim perfecți”.

Cu peste 20 de ani de experiență terapeutică, Philippa Perry este cunoscută nu doar pentru cărțile publicate, cea mai recentă fiind „Cartea pe care v-ați fi dorit să o citească părinții voștri”, la Editura Trei, dar și pentru documentarele sale pe teme de parenting și sexualitate, pentru activitatea de prezentator de televiziune și cea de jurnalist freelancer.

Material realizat de Adela Marinescu – Fabrica de PR