Magdalena Mărculescu: Bună ziua! Astăzi fac interviu cu Pascal Bruckner, scriitor și filosof francez. Poate părea superfluu să-l prezint pe Pascal Bruckner, el a fost mereu aproape, în gândurile noastre și
în librăriile românești. Dar ideea este că, dacă marile cărți rămân, cititorii sunt mereu diferiți. Îmi face plăcere să-l prezint astfel deoarece Pascal Bruckner ne-a fost alături de ani buni de zile, Editura Trei a publicat până acum mai mult de 10 romane și știm cu toții că romanele Luni de fiere și Hoții de frumusețe s-au vândut în câteva zeci de mii de exemplare. Ele au constituit un reper pentru cititorii români. Pascal, ai vizitat de mai multe ori Bucureștiul și România. Trebuie să adaug că ți-am publicat și peste 10 volume de eseuri.
Pascal Bruckner: Multe titluri!

M.M.: Multe, într-adevăr. Îți aduci aminte, acum mai multă vreme am lansat Paradoxul iubirii la București. A fost una din cele mai minunate lansări din viața mea de editor, într-o librărie care tocmai era inaugurată, cea mai mare din București la vremea aceea și încă și astăzi. Se strânsese o mulțime impresionantă de admiratori, abia am reușit să pătrundem în
librărie, am urcat scările până în pod.
P.B.: Da, a fost foarte simpatic. Nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva în Franța.

M.M.: Sper că a fost o experiență plăcută și pentru tine!
P.B.: Da, o amintire durabilă. A fost într-adevăr minunat! M-am simțit ca un star rock, ceea ce se petrece foarte rar în literatură.

M.M.: Așteptăm să treacă aceste vremuri ca să poți fi alături de noi la București.
P.B.: Da, este sinistru să vorbim de la distanță. Nu putem călători nicăieri, e oribil. Așteptăm vaccinul sau tratamentul ca să circulăm iar cu avionul, cu trenul…

M.M.: Îți propun să ne lansăm într-o călătorie printre idei, deoarece săptămâna aceasta a fost lansată la București cea mai recentă carte a ta, o carte de eseuri intitulată O scurtă eternitate. Filosofia longevității. Voi începe prin a cita câteva cuvinte din cartea ta despre cartea ta: „Autobiografie intelectuală și, în egală măsură, un manifest, cartea de față tratează o singură problemă: lungul timp al vieții. Ținta îi este perioada medie, de dincolo de 50 de ani, când nu ești nici tânăr, nici bătrân, dar ești locuit întotdeauna de o abundență de pofte.” De ce atrage acest subiect în zilele noastre, mai mult decât în urmă cu 10-20 de ani?
P.B.: În cazul meu, este evident: pentru că am îmbătrânit. Încerc să reflectez la vârstă, în prezent, cu spirit inovator, medical, științific, poate chiar psihologic. Categoria de vârstă numită „seniorii” în Franța (cu un termen latinesc) devine tot mai numeroasă. Este vorba în principal de generația mea, cei născuți între 1945 și 1960 și care acum intră, încet-încet, în perioada bătrâneții, dar ar dori să nu îmbătrânească precum părinții lor. Întregul pariu al cărții este cum se poate intra în această perioadă de maturitate absolută fără a avea parte și de neplăcerile vârstei, respectiv izolarea, boala, descompunerea corpului. Explorez pentru a găsi o nouă modalitate de a trăi frumos vârsta a treia.

M.M.: La un moment dat, scrii „profitați de bătrânețea voastră”. Pe de o parte, cartea aduce un elogiu vârstei înaintate, nu este doar o meditație posomorâtă asupra ultimei perioade din viața noastră. Dar, pe lângă elogiul bătrâneții, ce reprezintă miezul bogat articulat și foarte frumos al cărții tale, conține și o reflecție asupra schimbării lumii. Cititorii pot constata că, încă de la începutul cărții, din Introducere, îl invoci pe Stefan Zweig și amintești cum erau percepute vârsta adultă și tinerețea la finele secolului al XIX-lea, în Imperiul Austro-Ungar. Ce diferență substanțială! Continui această reflecție asupra schimbării lumii. Există vreo luare de poziție oficială vizavi de această clasă socială, a pensionarilor, care este tot mai numeroasă în zilele noastre? Există consecințe din punct de vedere demografic, economic? Care anume?
P.B.: Întrebarea ta ridică multe probleme. În primul rând, pentru că l-ai menționat pe Stefan Zweig: ce s-a schimbat este că, la începutul secolului al XX-lea, bărbații și femeile, dar mai ales bărbații voiau să pară mai în vârstă, deoarece aceea era vârsta înțelepciunii, maturității, inteligenței. Când își căutau oamenii de lucru, pe la vârsta de 20 de ani, își lăsau barba să crească, purtau ochelari, guler țeapăn și aveau un început de burtică, altfel nu-i lua nimeni în serios. Atunci, tinerețea avea conotații negative. Acum, este întocmai pe dos. Să îmbătrânești este o eroare, să rămâi tânăr este un privilegiu. Ce este frapant este să vezi cât de important este aspectul fizic, cum indivizi trecuți de 50-55 de ani se luptă să rămână cu orice preț într-un corp de tânăr, mai ales prin vestimentație. La Paris, vedem tot mai multe bunicuțe, bunicuți deplasându-se cu trotineta. Taie strada pe trotinetă, se îmbracă în blugi, evident, sau vedem mame care se îmbracă la fel ca fiicele lor ca să estompeze diferența de vârstă. Cu ocazia COVID-ului, observăm că seniorii sunt mai puțin înțelepți decât juniorii pentru că vor să iasă, să petreacă, refuză să respecte ordinele guvernului, pentru că în această seară, la ora 21, se instituie starea de urgență la Paris, așa că vom fi obligați să nu mai ieșim din case. Bătrânii au încetat să mai fie înțelepți, bătrânii vor să petreacă și să se distreze ca și cum ar mai avea 20 de ani, dar, din păcate pentru ei, nu-i mai au.
Ca să continui legat de întrebarea ta, în al doilea rând, marea schimbare demografică constă în faptul că, treptat, persoanele în vârstă de peste 50 de ani dintr-o societate vor deveni majoritare. Până în 2050 sau în 2060, în Franța vor fi mai mulți indivizi de peste 60 de ani decât cei sub 20 de ani, ceea ce înseamnă că discriminările al căror obiect îl reprezintă vârstnicii vor înceta și vor fi înlocuite de un fel de dominație economică, politică, ceea ce va schimba datele problemei și piramida vârstelor. Cred că va fi mai puțin dificil să îmbătrânești într-o lume în care vor fi bătrâni mult mai numeroși decât la ora actuală și vor forma peisajul obișnuit al societății.

M.M.: Există deja un autor care lucrează asupra problematicii speranței de viață și a prelungirii acesteia – Aubrey de Grey a afirmat că prima persoană care va avea 150 de ani s-a născut deja, așadar înțelegem ideea că această chestiune, ce ține de medicină, este posibilă: să concepem o viață mai lungă. În același timp, autorul ridică obstacole de ordin economic deoarece există un dezechilibru pe piața muncii în cazul în care oamenii au vârste tot mai înaintate. Ce crezi despre acest fapt?
P.B.: Da, știu tezele lui Aubrey de Grey, dar deocamdată Covid pune la grea încercare această speranță transumanistă. Chiar în Franța, un neurolog credea că omul va putea trăi o mie de ani începând cu anul 2000, dar deocamdată speranța de viață este blocată sigur la 120 de ani. Este posibil să se facă progrese spectaculoase, dar epidemia care ne afectează ne reamintește să fim modești deoarece nu avem putere să ne opunem. Iar pentru cei care doresc să trăiască 150 de ani vor exista bulversări pe piața muncii și chiar și pe piața matrimonială: oamenii se vor putea căsători de 3, 4, 5 ori, vor putea avea copii până la 100, 120 de ani, astfel că familiile vor avea o componență cu totul nouă. Să ne imaginăm că un bărbat poate să aibă un fiu sau o fiică odată la 20 de ani, vârsta menopauzei la femei va fi amânată până pe la 80 de ani… Totul ar duce la un număr infinit de familii și ar apărea tot felul de probleme din punctul de vedere al generațiilor. Deocamdată, totul ține mai degrabă de speculații decât de realitate. Vom muri cu toții cam în intervalul 80-110 de ani, cu mici excepții de indivizi care vor trăi dincolo de 110 ani, doar în condiții deloc de invidiat.

M.M.: În legătură cu această modă a adulților „copți” cu atitudine adolescentină… ideea ta m-a făcut să mă gândesc la o paralelă cu celelalte cărți. În Euforia perpetuă, chiar și în Noua dezordine amoroasă și până și în Paradoxul iubirii, vorbeai despre un fel de imperativ al fericirii, lansat și promovat de anii ’60, în 1968: dictatura fericirii și a plenitudinii. Într-o sintaxă problematică proprie vremurilor noastre, O scurtă eternitate mi se pare un soi de ecou. Această carte deplânge imperativul tinereții, faptul că trebuie să simulezi tinerețea cu orice preț. Oare bătrânețea ar putea fi redefinită pe un ton mai corect și mai puțin imperativist, mai puțin dictatorial?
P.B.: La modul ideal, da. Ar trebui s-o putem face. În zilele noastre, existența se definește strict din perspectiva polului pozitiv al tinereții și al polului negativ al bătrâneții. E greu să consideri că bătrânețea este o perioadă binecuvântată, dacă se crede că toate frumusețile existenței se petrec între 15 și 45 de ani, după care urmează o descreștere lentă, ca și cum a te maturiza însemnă întotdeauna a muri câte puțin. Ce trebuie spus și trebuie să stăm mărturie, este că dacă îmbătrânești nu înseamnă că renunți la plăcerile vieții, dimpotrivă. Poți, în virtutea unei filosofii personale, să te bucuri de binecuvântările traiului pe pământ, cu condiția ca organismul să fie în stare bună, nu un număr de organe dezagregate. Provocarea nu este atât să îmbătrânești, cât să îmbătrânești sănătos, în primul rând (ceea ce nu-i chiar atât de ușor) și să nu te resemnezi cu ideea că te retragi din existență. Tradițional, bătrânețea era sinonimă cu înțelepciunea, dar o înțelepciune a oamenilor din căminele de bătrâni – o înțelepciune redusă la supraviețuirea de ordin biologic. Te trezești, mănânci, te uiți la televizor, faci un joc cu bile, o partidă de cărți. În momentul în care viața nu e altceva decât supraviețuire biologică, nu mai poate fi calificată drept viață. Să trăiești presupune să faci proiecte. Când nu mai trăiești pentru proiecte, te stingi câte puțin, într-o repetiție mecanică de gesturi, ca o anticipare a morții, într-o oarecare măsură.

M.M.: Se poate vorbi despre rețete contra îmbătrânirii?
P.B.: Nu există rețete, dar e adevărat că un bărbat sau o femeie care iubește viața, care are curiozitatea să călătorească, să citească, să iubească și să continue să lucreze se apropie de o bătrânețe senină mai degrabă decât ceilalți. Eu, unul, sunt în favoarea pensionării la 70 de ani. Consider că a smulge oamenii din câmpul muncii înseamnă a-i rupe de viața socială, de tot ce reprezintă frumusețea vieții. Dacă scoți oamenii la pensie prea devreme, se închid în casă, mulți dintre ei divorțează pentru că nu-și mai suportă soțul sau soția și, mai ales, nu mai au nimic de făcut, sunt goi, duc o viață găunoasă. Nu putem condamna vârstnicii să se dedea doar la divertisment și consum. Existența lor trebuie să le fie utilă pentru restul societății. Dacă nu este utilă, îmbătrânim, într-adevăr, în amărăciune, în tristețe, în durerea de a vedea că cercul de posibilități se restrânge câte puțin. Aceasta este adevărata dramă a bătrâneții, nu doar faptul că organismul se transformă. Tot ce era posibil înainte încetează să mai fie.

M.M.: Așadar, să muncești, să ai un cerc de cunoștințe, să-ți trăiești plăcerile, să te bucuri de dragoste – toate acestea pot fi considerate o rețetă contra bătrâneții? Oricum, sunt atitudini care te ajută să o suporți, să o trăiești.
P.B.: Deja cred că există o inegalitate genetică enormă față de bătrânețe. În Franța s-a calculat… se știe că femeile trăiesc cu 4-5 ani mai mult decât bărbații, ceea ce este o nedreptate groaznică, deși reprezintă realitatea. Chiar și în medii sociale diferite, femeile au șanse să ducă o viață mai îndelungată decât bărbații. Este un avantaj pentru ele, desigur. Există această inegalitate genetică, o inegalitate în termeni de gen, însă trebuie să avem o anumită atitudine față de timpul care trece, sigur nu o atitudine de deplorare ori de tristețe, ci de dorință de a aborda timpul care mai rămâne de trăit, pentru că după 55-60 de ani, timpul nu mai trece, ci rămâne. Este timpul care ne mai rămâne din viață. Trebuie să-l abordăm ca și cum n-ar trebui să stea niciodată în loc, ca și cum am fi nemuritori. Este o iluzie, dar una necesară. La urma-urmei, și centenarii pot face proiecte și vorbi despre „mâine”.

M.M.: Scrii la un moment dat „mai degrabă decât să încercăm să ne prelungim viața, ce facem cu anii câștigați?” În contextul cărții, percep aici un gen de reproș; faci o analiză a vieții din perspectiva transumanismului, acest demers teoretic care atrage atenția asupra faptului că omul nu mai este de mult natural, ci a devenit un fel de mașinărie. Deja, să fii uman în zilele noastre presupune să ții cont de extensiile tehnice pe care le porți, fie că este vorba despre ochelari sau despre un aparat auditiv ori de altă natură. Afirmi: „Nu viața au prelungit-o știința și tehnicile, ci bătrânețea. Acești ani sabatici sunt un cadou otrăvit.” Nu are un ton prea pesimist această afirmație, conform căreia acești ani câștigați sunt un dar otrăvit? Dacă medicina, genetica, ingineria medicală ne-au oferit acești 20, 30 de ani în plus la viață, nu ne-au oferit și instrucțiuni de folosire pentru ei. Întotdeauna a căzut în sarcina omului să dea sens propriei existențe. Nu geneticienii care au făcut posibilă prelungirea vieții trebuie să ne explice cum să trăim mai mult.
P.B.: Da, sigur, ai dreptate! Pentru mulți este un cadou otrăvit. Medicina, într-adevăr, nu tinerețea o prelungește. Viața se prelungește în bătrânețe. Și nu o spun eu, ci mulți neurobiologi, gerontologi: cu cât durează mai mult viața, cu atât este mai mare riscul de demență senilă, de Alzheimer, Parkinson, ceea ce nu e un cadou prea plăcut. Adevărata lovitură de geniu a științei, dacă ar exista așa ceva, ar fi că ne mențină până la 70-80-90 de ani cu aspectul unui bărbat sau unei femei de 30-40 de ani. Ne-am putea alege chipul de referință, fața preferată și am rămâne astfel până în ultima zi, astfel că n-ar mai exista diferențe de vârstă. N-am mai avea păr alb, riduri, corpul nu s-ar mai diminua, problemele n-ar mai exista. Însă, din păcate, fiecare an care trece lasă urme asupra noastră, iar riscul, dacă trăim mai mult, este să trăim în condiții psihologice sau sanitare estul de deplorabile. Am câțiva prieteni apropiați grav bolnavi. Treptat, ei cad pradă blestemului bolii permanente. Evident, nu pot face nimic. Ceea ce se schimbă (fapt esențial!) este că, în prezent, medicina ne repară ca pe o mașină veche elegantă care face pană la fiecare 100 km. O ducem la service s-o repare și uneori se ocupă de carburator, alteori de motor sau de țeava de eșapament – ghiciți, fiecare, metafora pentru bolile de care putem suferi. Se fac progrese în măsura în care medicina zilelor noastre, spre deosebire de acum 50 de ani, salvează milioane de vieți datorită tehnicilor chirurgicale de top. Înainte se putea muri de la o durere de măsea, de la o angină pectorală sau
dintr-o problemă la plămâni. În prezent, vi se salvează viața și plecați acasă sănătoși după o scurtă perioadă de spitalizare. E extraordinar! Aș adăuga, totuși, că epidemia de Covid atacă semnificativ pretențiile transumanismului, care ne promitea nemurirea acum 5 ani. Or azi, constatăm că o amărâtă de gripă mondială răpune întreaga planetă și forțează toate marile națiuni să-și închidă clădirile, barurile, restaurantele. Covid ne învață în primul rând să fim modești, să ne gândim la cât de fragili suntem în lupta cu boala și cu moartea. Revenim la o opinie clasică: majoritatea celor care mor au peste 65 de ani. Ei sunt cei mai vulnerabili, spitalele noastre sunt pline de oameni de 70, 80 de ani, câțiva chiar de 90 de ani, toți încercând cu disperare să-și recapete suflul.

M.M.: Problema nu este niciodată liniară.
P.B.: Nu este liniară. În cazul de față, e mai degrabă involutivă.

M.M.: Din fericire, oamenii de știință se preocupă de cum putem trăi o viață de calitate sporită, prin această extensie a speranței de viață. Un scriitor american, David Sinclair, a scris o carte numită Lifespan, tocmai despre cum poți reuși să duci o viață mai bună după ce omenirea a primit speranța la o viață mai lungă.
P.B.: Exact! Ce facem cu acești 20-30 de ani în plus pe care i-am primit? Marea întrebare este dacă trăim bătrânețea ca pe un declin lent, ca panta unui munte care coboară lin spre mare, pentru a se pierde în pace și seninătate sau, dimpotrivă, decidem că viața trebuie trăită ca înainte și că faptul că îmbătrânim nu înseamnă să oprim complet activitatea? Aceasta este principala provocare.

M.M.: Cartea ta este mult mai luminoasă, nu este o analiză tristă ori depresivă. Cartea arată că vârsta înaintată trebuie să fie aceea în care ne bucurăm de plăcerile simțurilor, de frumusețea vieții și că trebuie să creăm o imagine a acestei idei, nu neapărat imperative. În prezent, ideea că putem trăi după o anumită vârstă bucurându-ne de simțuri pare încă scandaloasă, întrucât este o idee preconcepută despre vârsta înaintată.
P.B.: Adevărat, această carte este o odă adusă vieții până în ultima zi. Trebuie să rămânem vii până la capăt. Cred că bătrânețea a fost văzută mereu ca o dublă utopie: o utopie negativă deoarece corpul se topește lent, slăbește, bătrânul merge sprijinit în baston și are nevoie de ceilalți pentru a exista, iar utopia pozitivă a bătrâneții este că e o vârstă a eliberării de tumultul vieții, de dorințe, de libido, de plăcere, de pasiunea dragostei, pentru a înainta pe calea înțelepciunii absolute, altfel spus a renunțării. Eu pledez mai degrabă pentru renunțarea la renunțare, explic că trebuie să rămânem ancorați în pasiunile terestre până în ultima clipă, să fim angajați, să luptăm, să ținem la dragostea noastră și a celorlalți, la orice fel de proiect. Să alegi renunțarea înseamnă să grăbești sosirea morții. Abia atunci când oamenii se retrag și renunță să se mai implice în viața socială (viața cetății), corpul lor șubrezește treptat, iar spiritul lor se restrânge.

M.M.: Fraza care mi-a plăcut cel mai mult din toată cartea, pe care ai amintit-o deja, o repet pentru a le rămâne în minte cititorilor: „Nu cred în înțelepciunea bătrâneții.”
P.B.: Nu cred în înțelepciunea bătrâneții pentru că am această experiență zi de zi: nu sunt mai înțelept astăzi decât înainte. Cred, totuși, că apare un dublu avantaj odată cu trecerea anilor: pe de o parte, dobândim simțul nuanțelor. Tinerețea este absolută, intransigentă. De aceea sunt mereu trimiși tinerii în cruciade, la război. Pentru că tinerețea este fanatică în mod spontan. Ia viața la modul absolut. Bătrânețea presupune să dobândești simțul nuanțelor și mai este vorba și de capacitatea de a distinge esențialul de accesoriu. Când îmbătrânim, ne dăm seama mai bine de ce contează și de ce este secundar. Acest lucru ne permite să facem selecții cu mai multă inteligență decât la 20, 30, chiar 40 de ani. În sinea noastră, suntem înnebuniți de numeroasele posibilități. Dar este o iluzie să crezi că ajungi înțelept la bătrânețe, mai întâi pentru că vedem că bătrânii nu sunt înțelepți. Există o pictură occidentală celebră, cu o tânără violată de bătrâni, nu-mi aduc aminte exact numele tabloului, dar amintesc despre el în carte.
Cred că este Estera sau Sara violată de bătrâni pe când se îmbăiază în fluviu, moșii se aruncă asupra ei. Dacă urmărim campania electorală din SUA zilelor noastre, în care se înfruntă doi septuagenari destul de înaintați în vârstă – nu se poate spune că sunt exemple de înțelepciune, în special blondul solid care este actualul președinte. Vedem bine, când doi septuagenari candidează la președinția celei mai puternice țări din lume, nu sunt deloc exemple de moderație și de rațiune, ceea ce dovedește că slăbiciunea fizică a bătrâneții nu este sinonimă cu înțelepciunea; în realitate este, la fel ca tinerețea și vârsta adultă, agitată de diverse pasiuni, pe care uzanțele cer să le disciplineze, doar că pare că uzanțele sunt lăsate deoparte acum.

M.M.: Proiectul la care lucrezi în prezent este să-ți lansezi cel mai recent eseu, Țapul ispășitor, pe care-l amintesc deoarece tocmai a fost lansat în Franța. Știu că a provocat numeroase polemici, iar tu te afli chiar în centrul lor. Săptămâna aceasta vei intra în dialog cu Tatiana Țibuleac despre această carte recentă în cadrul Festivalului Internațional de Literatură la Timișoara. Este o ocazie bună să anunțăm că acest eseu va fi tradus și publicat anul viitor în România. Nu uitați – Țapul ispășitor.
P.B.: Mă bucur foarte mult!

M.M.: Ne poți spune pe scurt, fără a dezvălui prea mult din carte?
P.B.: Sigur că da. Mai ales că am vorbit despre ea și anul trecut, când am venit, cred că la librăria Humanitas, nu-i așa…?

M.M.: Da.
P.B.: Încerc să înțeleg de ce masculul alb heterosexual occidental a devenit țapul ispășitor, dacă pot spune așa, a trei discursuri importate din Statele Unite, discursul neo-feminist, cel antirasist și cel decolonial. Chestiunea vizează în principal Europa de Vest. Mă întreb de ce bărbatul, în special cel din rasa albă, este considerat un fel de diavol sau de satana de la care provin toate nenorocirile de pe lume. Este adevărat că Europa Occidentală are o istorie complet diferită de cea a Europei Orientale. Noi am fost colonizatori, iar voi – colonizați până de curând, însă se simte că marele sultan Mamamouchi de la Ankara vrea să recapete puterea asupra Europei Orientale, Orientului Mijlociu, Libiei, Egiptului, deși va avea ceva greutăți, în ciuda experienței sale, în timp ce discursul neofeminist în acest sens este uimitor pentru că este copiat după cel din SUA și explică de ce 2 bărbați din 3 – practic, aproape toți bărbații sunt agresori și violatori, că nu sunt demni de încredere și că, de fapt, ar fi preferabil ca femeile și bărbații să locuiască separat pe viitor. De exemplu, a apărut de curând o carte, Geniul lesbian de Alice Coffin, care își îndeamnă surorile femei să elimine bărbații, cel puțin spiritual și să se culce doar cu femei. Nu știu dacă aduce această teorie ca să agațe ea însăși mai multe partenere, dar ea conchide că nu este posibilă nicio reconciliere între femei și bărbați. Eu, unul, contest acest punct de vedere, pe care îl consider destul de aberant, dar subliniez că este copiat după studiile americane, după ideile din campusurile nord-americane, foarte vocale împotriva violenței masculine.

M.M.: Există un flux globalizant care ne confruntă cu acest fenomen cultural ce trebuie să traverseze spațiile culturale pentru a se propaga în alte părți. De altfel, vom discuta pe marginea acestei cărți în primăvara anului viitor. Sper să te putem avea la București deoarece subiectul este de actualitate. Este adevărat că Europa Occidentală și cea Orientală au urmat un curs diferit al istoriei, dar, în același timp, internetul și mass-media zilelor noastre au acces la toate informațiile și la toate problematicile actuale în asemenea măsură încât ajung să estompeze diferențele existente între istoriile unor spații culturale diferite. Deocamdată invit cititorii să parcurgă O scurtă eternitate. Filosofia longevității.
P.B.: Și eu la fel!

M.M.: Carte tradusă în română și disponibilă în librării începând cu săptămâna aceasta.
P.B.: Foarte bine!

M.M.: Mulțumesc mult!
P.B.: Mulțumesc, Magda!

M.M.: A fost o bucurie să discut cu tine!
P.B. Și pentru mine. Îi îmbrățișez pe cititorii români. De la distanță, pentru că gesturile de afecțiune nu mai sunt permise în zilele noastre.

M.M.: Facem tot posibilul. La revedere!
P.B.: La revedere! Pe curând!