Cum a plagiat Freud conceptul de ”psihanaliză”

Acuzaţia de plagiat poate deveni o armă redutabilă pentru a discredita întreaga operă a unui rival. În acest caz, plagiomnia depăşeşte resentimentul personal, luând forma luptei ideologice.

De la înălţimea catedrei sale de la College de France, psihiatrul Pierre Janet s-a declarat furat de Freud în inventarea psihanalizei. Revendicarea a alimentat multă vreme curentul antifreudian până când, către 1915, lucrările lui Janet au căzut în desuetudine.

Cele două concepţii nu se imitau nicidecum, ba chiar erau opuse. Janet excludea ipoteza sexuală din teoria sa în privinţa isteriei. În schimb, pe terenul hiperconcurenţial din punct de vedere psihiatric al isteriei, Freud şi Breuer se bazau amândoi tocmai pe sexualitate. Conflictul era inevitabil, dar trebuise ca Janet să se simtă cu adevărat ameninţat pentru a apela sistematic, dincolo de argumentele ştiinţifice ale „luptei cinstite“, la calul troian al plagiatului.

Psihiatru recunoscut, Janet elaborase o metodă de psihoterapie bazată pe ascultarea faţă în faţă a pacientului şi pe noţiunea de „automatism psihologic“, văzând în această activitate psihică o funcţie inferioară pe care o denumise „subconştient“, după ce ezitase asupra cuvântului „inconştient“ care, să ne amintim, făcea deja parte din limbajul de specialitate.

În epoca respectivă, a descoperitorilor, numeroşi psihiatri, printre care Gatian de Clérambault, lucrau asupra acestei noţiuni. Se căuta, se avansa pe un teritoriu deja reperat de literatura din domeniu, se dădeau nume, se puneau steguleţe pe hartă. Pentru unii, steguleţul odată înfipt, teritoriul devenea al lor. Era o viziune colonială asupra cercetării, care se confunda astfel cu luarea în stăpânire, cu o cucerire.

Dar şi o viziune patriotică: psihiatria franceză era îndreptată împotriva celei germane. Pentru Janet, nimic din ceea ce era german nu se putea potrivi cu pretinsul geniu latin. Aceste concepţii maurrassiene infestaseră întreg mediul ştiinţific. Primii zece ani ai secolului, anii douăzeci, anii treizeci: Celălalt este german, Celălalt este evreu, Celălalt este indigen. Psihanaliza franceză mergea până la marginea respectivelor teritorii unde Celălalt era, în primul rând, un străin. Janet şi-a încărcat viziunea sa patriotică cu povara acuzaţiei de plagiat.

Freud era vinovat de furt de idei, agravat de disimulare, căci îşi cosmetizase împrumuturile. Conform lui Janet, Freud şi Breuer

„numeau psihoanaliză ceea ce eu am denumit analiză psihologică. Numeau complex ceea ce eu am denumit sistem psihologic. (…) Botezaseră cu numele de catharsis ceea ce eu desemnasem ca fiind o disociere sau o dezinfectare morală.“

Aici, Janet se dovedeşte un expert al sinonimiei: „a numi, a chema, a boteza, a desemna“ sunt convocate să ia parte la conflictul denumirii originare. Printre toate aceste verbe se cască un hău în care Janet pierde din vedere ceea ce este numit, de parcă semnificantul ar fi ocupat tot spaţiul. Semnificantul este convocat atât de agresiv, de obsedant şi de conspirativ, încât semnificatul dispare. Psihanaliză = psihoanaliză = analiză psihologică: totul alunecă, nu mai rămân decât cuvinte şi iar cuvinte care se aseamănă. A numi înseamnă a crea o breşă în real. A confunda numele înseamnă a-l vedea pe Acelaşi acolo unde se află Celălalt.

Fiindcă nu degeaba numele sunt diferite: teoriile lui Freud şi cele ale lui Janet, oricât de asemănătoare ar putea părea unui spirit obsedat de el însuşi, sunt, de fapt, foarte diferite. Ca mulţi alţi practicieni ai vremii, Janet avea tendinţa de a explica afecţiunile psihice prin ereditate. Pe acest drum însă ratează tocmai fundamentul psihanalizei: teoria transferului. Convins că Freud i-a furat „raportul afectiv“ pe care îl constatase la propriii pacienţi, a strigat că a fost imitat atunci când părintele psihanalizei a utilizat termenul de transfer, persistând în a nu vedea (nici nu ar fi avut cum) deosebirea.

La conferinţa internaţională de la Londra, unde Janet spera să găsească un public pe măsura închipuitului ultragiu, participanţii însă nu s-au lăsat păcăliţi. Janet ducea o bătălie pierdută, exacerbată de uitarea în care se căzuse, în străfundurile căreia încă mai răsuna ecoul plângerilor sale: Pla-giat! Plaaa-giaaat!

Pentru Freud, rana a rămas deschisă. Chiar şi în 1925, în Autobiografia sa, avea să revină de cinci ori la acuzaţiile lui Janet, la acele „clevetiri repetate“. Cu doi ani înaintea morţii, în 1937, când Janet a vrut să-l viziteze, Freud a refuzat să îl primească:

„Nu, pe Janet nu vreau să-l văd. Nu m-aş putea împiedica să nu îi reproşez purtarea nedreaptă faţă de psihanaliză şi faţă de mine personal şi faptul că nu a făcut niciodată nimic pentru a o corecta. A fost destul de prost ca să spună că etiologia sexuală a nevrozelor nu ar fi putut germina decât în atmosfera unui oraş ca Viena. Apoi, când scriitorii francezi au răspândit zvonul conform căruia i-am urmărit conferinţele şi i-am furat ideile, ar fi putut pune capăt cu un singur cuvânt unor asemenea bârfe fiindcă, acesta este adevărul, nu am stat niciodată de vorbă cu el şi nici nu i-am auzit pronunţat numele în perioada Charcot. (…) Nu, nu am să-l văd.“

Fragment din volumul

Raport de poliție,

o istorie a plagiatului și plagiomaniei

semnată de Marie Darrieussecq