Modul în care înţelegem şi explicăm violenţa reflectă adesea o evitare a ceea ce, potenţial, este o parte a fiecăruia dintre noi.
Psihiatrul Fredric Wertham, un pionier în acest domeniu, identifică trei tendinţe ce au împiedicat o mai bună înţelegere a acestei problematici.
- În primul rând, violenţa este adesea ascunsă sau camuflată într-o intrigă care diminuează realitatea situaţiei. Astfel ar putea fi înţeles modul în care media sau cultura populară glorifică violenţa.
- În al doilea rând, deseori distructivitatea umană e interpretată ca „diabolică”, dând naştere unor credinţe ce o plasează dincolo de o cercetare ştiinţifică atentă. Fie glorificată sau percepută ca diabolică, în esenţă violenţa se dezumanizează, dându-ne siguranţă prin credinţa că nu are nimic de-a face cu natura umană.
- Cea de-a treia observaţie a lui Wertham se referă la presupunerea frecventă că toţi ucigaşii trebuie să sufere de vreo tulburare patologică extremă: psihoză, psihopatie sau o altă formă de „tuburare mentală”.
Ideea că actele de violenţă şi crimele sunt comise adeseori de indivizi ce nu pot fi desosebiţi cu uşurinţă de omul obişnuit de pe stradă este mult mai dificil de asumat. Nu e vorba doar despre o percepţie profană. Iluzia explicaţiei şi a cauzei pe care un diagnostic „ştiinţific” o creează în domeniul psihiatriei e văzută frecvent ca fiind suficientă în explicarea motivaţiilor violenţei. Acest lucru nu e uşurat deloc de faptul că cele mai multe dintre interacţiunile pe care le avem cu criminalii şi cu infractorii foarte violenţi au loc în cadrul investigaţiilor judiciare.
Sistemul judiciar îi solicită clinicianului să producă „date” observabile şi ştiinţifice despre agresor, reduse adesea la un diagnostic psihiatric. În aceste situaţii nu există foarte mult timp pentru înţelegerea complexităţilor subiacente şi, probabil, mai puţin tangibile, ale fiecărui caz. Această abordare a dus frecvent la tratarea infractorilor violenţi ca pe un grup omogen, creând impresia că toţi criminalii sunt la fel. Omuciderile sunt tratate laolaltă pur şi simplu pentru că au acelaşi punct final, uciderea.
Probabil că tocmai această nevoie de „date” observabile, alături de aspiraţia de a anticipa violenţa prin metode „obiective”, e cea care a dus la o situaţie în care nu se pune un accent prea mare pe înţelegerea rolului jucat de factorii intrapsihici în dezvoltarea violenţei.
Lumea intrapsihică a individului este în esenţă o realitate psihică formată din reprezentări, pulsiuni, imagini, apărări şi obiecte mentale; o lume care face subiectul investigaţiei psihanalitice. Cred că procedând astfel pot fi făcute numeroase observaţii importante, la care nu avem acces prin evaluările „obiective” ale periculozităţii sau prin aplicarea categoriilor diagnostice obişnuite. În postura de clinicieni, psihoterapeuţi şi cercetători cu formare în psihanaliză, ne bucurăm de un acces privilegiat la lumea interioară a celorlalţi. În această privinţă, capacitatea noastră de înţelegere are implicaţii importante pentru înţelegerea agenţilor precipitanţi ai formelor extreme de violenţă, atrăgându-ne atenţia asupra unor factori ce pot contribui la prevenirea sau anticiparea unor astfel de acte. În absenţa unei cunoaşteri corespunzătoare a realităţii psihice a agresorului, nu suntem capabili să înţelegem în totalitate aspectele privind tratamentul şi prognosticul sau să evaluăm cu acurateţe predilecţia către comiterea actelor de violenţă.
Leave a Reply