După ce a debutat la 17 ani cu un poem, scris în engleză, în revista Chicago Review, Alex. Leo Şerban n-a mai publicat versuri decît de cîteva ori, deşi a continuat să scrie.

Pentru că imaginea care însoţeşte poetul, aceea de om „sensibil“, nu-i plăcea, dar, mai ales, pentru că poezia era o chestiune mult prea personală, mult prea intimă, pentru a deveni şi publică. (Excepţie făcînd poemele dedicate Lisabonei pe care le-a publicat sub forma unui album-jurnal, a unui omagiu adus oraşului unde a trăit Pessoa).

 

   

  

De altfel, povestea acestui prim şi ultim volum de poeme – unic şi la propriu, şi la figurat – o spune Svetlana Cârstean, coordonatoarea colecţiei „Cercul poeţilor apăruţi“, în textul de deschidere unde şi aminteşte un interviu mai vechi, realizat de ea însăşi, în care Alex. Leo Şerban îi mărturisea

„teama de a scrie cărţile pînă la capăt, angoasa în faţa formei definitive, a punctului final care nu mai lasă loc de intervenţii, de digresiuni sau bonusuri“.

Ca şi cum literatura nu poate exista decît postum, ca şi cum opera nu ar putea co-exista cu propriul creator, acesta oglindindu-se în creaţie numai de Dincolo. Alte camere, alte glasuri de ieri îşi conţin în titlu propriul principiu artistic şi propriul destin. Cele cinci cicluri de poeme – primul datînd din 1984, ultimul de anul trecut – reflectă, de altfel, „camerele“ interioare ale lui Alex. Leo Şerban de-a lungul anilor, vîrstele sale emoţionale şi culturale succesive, „glasurile“ sale care s-au schimbat în tot acest timp.

   

„orașul tot e

 violet

dar grădina de

lîngă poștă e

albă

ca un cuțit

și femeia trecînd

prin ea

tăiată în

bucățele galbene

roșii verzi

e un vitraliu“    

   

Poemele poartă permanent chipul şi glasul („ghicite, nu descifrate“) celui care le-a scris, sînt aşadar (şi) autoportrete în forme, tonuri şi stiluri variate & variabile. Introspective, metaforice sau descriptive (picturale la propriu şi la figurat), biografice sau livreşti, intertextuale; ermetice sau (doar) sentimentale, fie că e vorba de haiku-uri sau de sonete, de versuri albe sau rimate, pe teme date ori inspirate de operele altor artişti (Bosch, Dürer, Giacometti sau Michaux) cu care întreţin un fin dialog în oglindă, filtrul estetizant al exerciţiilor de sine ale lui Alex. Leo Şerban are întotdeauna rafinament şi o anume exactitate a eleganţei în emoţie şi sens.

Simplitatea şi absenţa absolută a oricăror influenţe artistice fiind atinse în ciclul final, intitulat „Lispoeme“, unde poemele sînt, de fapt, nişte imagini, nişte „capturi“ de scene de viaţă şi de stări de o claritate şi o sensibilitate pure. Aici se vede cel mai bine graţia sa poetică, în aceste poeme finale, retras cu totul în spatele instantaneelor urban-lusitane marcate de absenţa/prezenţa lui Pessoa, dar numai pentru a fi „ghicit“ (nu neapărat şi „descifrat“) cel mai bine. Căci ultima piesă a operei sale, ultimul poem scris de Alex. Leo Şerban (datat 30 noiembrie 2010, ziua împlinirii a 75 de ani de la moartea lui Pessoa) este, de fapt, un omagiu adus frumuseţii, misterului şi dispariţiei. Vieţii.

   

Fragment din cronica lui Marius Chivu din ”Dilema Veche” la volumele lui Alex Leo Șerban Alte camere, alte glasuri de ieri (Editura Pandora M) și Mica dietetică (Editura ART).