CAPITOLUL 1 – Luni, 2 mai 2005

Te-ai fi aşteptat să ia hotărârea asta din timp şi să le-o împărtăşească şi celorlalţi, ca un bărbat adevărat. Dar Allan Karlsson nu era omul care să stea prea mult să cugete. Aşadar, ideea abia apucă să i se înfiripe în minte, că el şi deschise fereastra camerei unde locuia, la etajul întâi al căminului de bătrâni din Malmköping, şi sări în stratul de flori.

Manevra fu anevoioasă, dar nici nu era de mirare, fiindcă, exact în ziua aceea, Allan împlinea o sută de ani. Peste mai puţin de o oră, începea în camera de zi a căminului petrecerea organizată în onoarea zilei lui de naştere. Venea până şi şeful consiliului comunal. Şi cineva de la ziarul local. Şi toţi ceilalţi
bătrâni. Şi tot personalul, în frunte cu Alice, sora cea răutăcioasă. Doar sărbătoritul n-avea de gând să-şi facă apariţia.

   

CAPITOLUL 2 – Luni, 2 mai 2005

Allan Karlsson a rămas şovăind în stratul de pansele care mărginea una dintre laturile principale ale căminului. Purta un sacou maro, pantaloni asortaţi şi, în picioare, nişte papuci în aceeaşi nuanţă. Nu-l interesa moda, era prea bătrân pentru asta. Allan se pregătea să evadeze de la propria lui petrecere, ceea ce se întâmplă foarte rar la vârsta lui, mai ales fiindcă sunt puţine cazurile în care cineva ajunge la o asemenea vârstă.

Oare să mai facă efortul să se caţăre înapoi în cameră să-şi ia pălăria şi pantofii? Când a simţit că portofelul era la locul lui, în buzunarul dinăuntrul hainei, s-a declarat mulţumit. Mai ales că sora Alice dovedise în repetate rânduri că era înzestrată cu un al şaselea simţ — oriunde îşi ascundea Allan şnapsul, ea tot îl dibuia — şi cine ştie dacă acum nu alerga de colo-colo prin clădire, mirosind că se-ntâmplase ceva necurat.

Allan şi-a spus că cel mai bine era s-o întindă cât mai era timp, drept pentru care, cu paşi mari şi genunchi nesiguri, a ieşit din stratul de flori. După câte-şi amintea el, avea în portofel economii de vreo câteva sute de coroane, ceea ce era foarte bine, pentru că nu putea să se ascundă de lume pe gratis.

A aruncat o privire spre căminul de bătrâni, despre care, până mai adineaori, crezuse c-o să fie ultimul lui domiciliu pe acest pământ. Îşi spuse că va trebui să moară altă dată, altundeva.

  

  

   

Centagenarul a pornit la drum în papişi (se numesc aşa, fiindcă bărbaţii foarte înaintaţi în vârstă rareori depăşesc marginea pantofilor când îşi uşurează vezica). A luat-o mai întâi printr-un parc şi apoi de-a lungul unui câmp întins — uneori acolo se ţinea câte-un târg, în acel orăşel, în rest era foarte liniştit. După câteva sute de metri, Allan a trecut prin spatele falnicei biserici medievale din zonă şi s-a aşezat pe o bancă lângă nişte pietre funerare ca să-şi mai odihnească genunchii. Allan, care ştia cum o ducea lumea de prin părţile locului cu mersul la biserică, ştia că putea să zăbovească acolo în linişte şi pace. A băgat de seamă — culmea ironiei! — că era de-un leat cu un oarecare Henning Algotsson, care se odihnea chiar sub piatra din faţa locului unde stătea el acum. Diferenţa era, printre altele, că Henning îşi dăduse sufletul cu şaizeci şi unu de ani în urmă.

Acum,dacă Allan ar fi fost un altfel de om, poate că s-ar fi întrebat de ce oare o fi murit acel Henning la numai treizeci şi nouă de ani. Dar Allan nu-şi băga nasul în treburile altora, mai ales dacă putea să le ocolească şi, de cele mai multe ori, putea.

Se gândea în schimb că nu făcuse bine să-şi dorească moartea acolo, la căminul de bătrâni, doar ca să scape de toţi şi de toate. Fiindcă, oricât îl încercau pe el junghiurile, tot mai interesantă şi mai instructivă era viaţa de evadat şi fără sora Alice, decât să zacă nemişcat la doi metri sub pământ.

Apoi sărbătoritul s-a ridicat, înfruntând durerea din genunchi, şi şi-a luat rămas-bun de la Henning Algotsson. După care, şi-a continuat fuga atât de prost planificată.

A luat-o spre sud, de-a curmezişul cimitirului, până ce a dat de un gard din piatră. Nu era mai înalt de un metru, dar Allan era un bătrânel de o sută de ani, nu săritor în înălţime. De partea cealaltă, se afla centrul de turism din Malmköping, iar el tocmai pricepuse că exact acolo îl duceau bietele lui picioare. Odată, cu mulţi ani în urmă, traversase Himalaya. Acolo fusese cu adevărat greu! Aşa se gândea Allan în faţa ultimului obstacol care-l despărţea de centrul de turism. Şi gândul îi era atât de viu şi de puternic, încât zidul pe care-l avea în faţa ochilor se făcea tot mai mic. Şi când s-a făcut mic de tot, Allan s-a căţărat pe el şi a trecut dincolo, în ciuda vârstei şi a genunchilor.

Fragment din romanul

Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut

de Jonas Jonasson