— Eu cred că tu l-ai ucis pe tip. Vom şti mai multe mâine, când vin rezultatele de la Criminalistică. Dar tehnicienii de la laborator n-o să-mi poată spună şi de ce ai facut-o. Aici am nevoie de sprijinul tău.

  

Rugămintea păru să fi fost făcută în van. Bărbatul nu-şi mişcă niciun muşchi. Schiţă doar un zâmbet rece, uşor batjocoritor, ca şi când ar fi avut vreun atu. Aici greşea.

— Ca să fiu cinstită, cred că ar fi de bun simţ din partea ta să-mi acorzi sprijinul tău, continuă inspectoarea Hanne Wilhelmsen. Poate ai făcut-o singur. Poate a fost un ordin. Poate că ai fost chiar forţat să o faci. Şi asta ar putea avea un impact decisiv asupra a ceea ce ţi se va întâmpla.

Ea făcu o pauză în şirul constant de cuvinte, îşi aprinse o ţigară şi îl privi direct în faţă. El continuă să stea acolo nedând absolut deloc semne că ar intenţiona să vorbească. Hanne scoase un oftat şi închise maşina de scris.

Fragment din:

Zeita oarba— Nu depinde de mine să-ţi stabilesc sentinţa. Dacă eşti vinovat, asta este. Dar, în mod cert, ar putea fi în avantajul tău dacă aş putea spune ceva pozitiv despre dorinţa ta de a coopera şi aşa mai departe, atunci când va trebui să depun mărturie în instanţă.

Håkon recunoscu senzația aceea de când era copil şi primise permisiunea de a urmări un film poliţist la televizor. Ardea să meargă la toaletă, dar nu îndrăznea să spună nimic, de frică să nu piardă ceva incitant.

— Unde l-aţi găsit?

Întrebarea olandezului îl luă pe Håkon complet prin surprindere, iar el observă pentru prima oară o urmă de nesiguranţă pe faţa inspectoarei.

— Acolo unde l-ai ucis, replică ea, apăsând pe fiecare vorbă.

— Răspundeţi-mi. Unde l-aţi găsit pe tip?

Amândoi poliţiştii ezitau.

— Pe malul râului Aker la Podul Hundremann. După cum bine ştii, spuse Hanne, ţinându-şi privirea pironită asupra lui pentru ca nu cumva să rateze cea mai mică urmă de reacţie a expresiei de pe chipul lui.

— Cine a găsit cadavrul? Cine a anunţat poliţia?

De data asta, ezitarea lui Hanne Wilhelmsen creă un gol în care Sand se simţi înghiţit.

— A fost cineva care se plimba pe-acolo. O avocată, o prietenă de-a mea, de fapt. Trebuie să fi fost o experienţă groaznică.

Hanne se făcu lividă, dar Håkon realiză asta prea târziu. Nu observase gestul ei de avertisment când începuse să vorbească. Se înroşi ca racul din cauza privirii ei feroce de reproş.

Van der Kerch se ridică în picioare.

— Aş vrea un avocat, la urma urmelor, declară el. O vreau pe femeia aia. Dacă o aduceţi aici, poate că mă decid să vorbesc. Dacă nu o pot avea, mai bine fac zece ani de închisoare la Ullersmo.

El merse în diagonală spre uşă, pe neaşteptate, păşind peste picioarele lui Håkon şi aşteptă politicos să fie dus înapoi în celula sa. Hanne Wilhelmsen îl escortă, fără măcar să privească spre colegul ei cu faţa roşie ca racul.