Prefectura poliţiei din Copenhaga. Ora 9:45

— Bentzon!

În clipa în care coborî din automobil, auzi vocea lui Leon răsunând ca un motor vechi şi ruginit.

— Ce mai seară!…

Dădu să‑i tragă o palmă peste spate lui Niels, însă acesta se întoarse ca şi când ar fi uitat să încuie portiera. Leon aşteptă.

— A fost identificată? se interesă Niels.

— Pariez că este româncă. Sau ucraineancă.

Merseră unul lângă altul. Niels încercă să se lase de­păşit, dar Leon dădu dovadă de o neobişnuită răbdare. Şeful războinic şi micul cercetaş. Oare, din această zi, colegii îl vor privi altfel? se întrebă Niels. Ca pe cineva care făcuse o prostie? Care pierduse o fiinţă omenească aşa cum îţi pierzi un ciorap? Niels își duse mâna deasupra frunţii ca să se apere de soare. Asfaltul turnat de curând în parcare se înmuiase şi i se lipea de tălpi. În fiecare vară, acelaşi lucru, se gândi. Danemarca nu suportă căl­dura. Nu există spaţiu climatizat, oamenii se prăjesc la soare într‑o clipită şi fac rinită alergică de cum scot nasul pe‑afară. Erau îndeajuns câteva zile cu timp frumos pen­tru ca plajele să fie invadate de alge şi de copii palizi, unşi cu cremă de protecţie solară.

(…)

Odată ajuns în birou, Niels închise ochii. Dacă ar fi avut măcar o clipă de răgaz. Dacă măcar nu i‑ar fi simţit pe toţi oamenii aceia. Trecu imediat la micile ritualuri matinale: îşi lăsă geanta într‑un colţ, îşi agăţă haina în cuier, deschise computerul şi aruncă cu greu o privire pe fereastră, pentru a‑şi mai schimba gândurile. Un avion trasa o linie lungă şi albă pe cer, pe care Niels, aproape într‑o stare de somnolență, se închipui căţărându‑se ca să strige arogant de acolo, de sus: Da, aşa e, am pierdut‑o, dar ia uitaţi‑vă acum la mine! Ia uitaţi‑vă cum păşesc în gol, cum traversez cerul!

  

A. J. Kazinski este pseudonimul sub care semnează Anders Ronnow Klarlund şi Jacob Weinreich.

Veniți la Gaudeamus să-i cunoașteți pe cei doi danezi!

slideuri6

  

Scutură din cap şi îşi reveni. Se întoarse încet şi îşi privi lung biroul. Nu era nimeni care să se uite la el. Ca de obicei. După care trecu la compu­ter şi, timp de zece minute, parcurse ultimele fotografii primite cu prostituate din Europa de Est. Numai că ni­ciuna nu semăna cu acea femeie. Niciuna nu avea pielea atât de mătăsoasă, de pură, de pală, de sclipitoare. Ni­ciuna nu iradia aceeaşi distincţie, nici aceeaşi siguranţă de sine pe care le manifestase cea pe care o pierduse în ultimele secunde de viaţă. Şi niciuna nu avea pe dosul palmei un tatuaj. Ceea ce, în schimb, aveau în comun toate acele prostituate din fotografii erau sânii şi buzele umflate la maximum, gata să explodeze. Unele dintre ele fuseseră cu siguranţă supuse unor operaţii ieftine, în cine ştie ce clinică din Kiev, înainte de a fi expediate în Europa de Vest. Or, formele fetei care se aruncase aseară în gol abia dacă erau împlinite. Buzele îi erau fine, ca o linie trasată cu subtilitate. De parcă nu ar fi ajuns la maturitatea sexuală. Cert era că semăna a orice numai a femeie de consumaţie nu.

Voi sări şi eu odată cu dumneavoastră.

Lui Niels îi luă cinci minute ca să dea de numărul de telefon al departamentului de informatică din orga­nigramă, după care sună. Persoana care îi răspunse lăsă receptorul deoparte, iar Niels îl îndepărtă pe al lui de ureche, în vreme ce, de la celălalt capăt al firului, îl izbi o zarvă neobişnuită.

— Alo?!

— Casper la telefon.

— Sunt Niels Bentzon.

Aşteptă. S‑ar fi zis că tânărul informatician nu îl re­cunoştea, cu toate că lucraseră împreună la un caz, cu un an şi jumătate în urmă.

— Niels Bentzon, de la brigada criminală, se simți obli­gat să adauge.

— Da?

Nu mai contează, să ne concentrăm asupra proble­mei noastre, conchise Niels îndreptându‑se în fotoliu.

— Aţi primit, probabil, o înregistrare, cea de astă‑noapte.

— Te referi la zburătoare?

Lui Niels îi veni să‑l înjure. Să‑i ceară să dea dovadă de respect faţă de cei morţi. Să ţină pentru el jargonul ăsta zglobiu şi să treacă la tonul profesional.

— Da, la ea.

— Sommersted mi‑a cerut să îi retranscriu înregistrarea, ceea ce tocmai am terminat de făcut.

— Ţi‑a cerut Sommersted să faci asta?

Niels simți cum i se urcă sângele la cap. De ce se inte­resa şeful de detaliile cazului? Doar nu se ocupa niciodată de cazurile obişnuite, ci doar de cele importante, cele care implicau în special oameni politici.

— Mai eşti acolo? întrebă Casper.

— Da. Ascultă‑mă bine: femeia a spus ceva. A pronunţat un cuvânt…

— Tot despre zburătoare vorbeşti?

— M‑aş bucura dacă i‑ai zice altfel.

— Cum, adică?

— Victima mi se pare un termen convenabil. Sau, pur şi simplu, femeia.

Tăcere la celălalt capăt al liniei. Prin fereastră, Niels auzi muzică de jazz, nepăsătoare şi veselă, venind de pe unul dintre vapoarele turistice amarate în port.

— Reiau: a spus ceva ce nu am înţeles, chiar înainte de a sări în gol. Sau chiar în momentul saltului. Poţi să izolezi sunetul?

— O să încerc.