Hai că m-ai făcut să râd cu “iacii pletoşi” ai tăi! Îmi amintesc de perucile din păr de iac din Şcoala femeilor… Ia vezi, nu mai poţi drege câte ceva? După câte ţin eu minte, animalele astea aduc mai mult a mamuţi decât a bătrâni hipioţi. Ar trebui să simţi pe pielea ta cum trăsnesc a usuc, să le zăreşti părul făcut parcă din fire de cânepă… Până la urmă, tot ar fi cazul să faci pasul şi să te duci să vezi toate astea cu ochii tăi. Dacă vrei, îţi dau eu bani.

Ciudat cu câtă uşurinţă l-au adoptat tibetanii pe Bastien. Nici măcar unul dintre toţi cei cu care l-am observat vorbind nu l-a întrebat prin ce miracol îi ştia limba. Conta doar schimbul nemijlocit. Bastien îi respecta fără a adăuga la asta nici cea mai mică umbră de compătimire, spre deosebire de Tom sau de mine, care împrumutasem opinia celui din urmă. Nu vedea în ei nici nişte amărâţi, nici nişte victime, ci îi lua aşa cum erau, de parcă i-ar fi întâlnit pe strada Jarente, la brutăria din colţ.

Fragment din:

Când Tom a propus să ne continuăm plimbarea dincolo de râu, spre un mic templu “simpatic”, Bastien a ţinut ca, mai întâi, să trecem pe la hotel. A apărut cu un rucsac pe care nu i-l ştiam, un model antic de la Au Vieux Campeur, ceva gen cercetaş din anii cincizeci, a cărui greutate îl încovoia.

— Ce ai acolo, l-a întrebat Tom glumeţ, cutii de conserve?

— O ultimă datorie de îndeplinit, i-a răspuns Bastien. Veţi vedea imediat.

Casele începuseră să se rărească în momentul în care ne-a apărut în faţa ochilor râul Kyi-chu. Oraşul se oprea dintr-o dată, pe malul stâng, la un cot al apei ce părea mai degrabă un fluviu ale cărui unde ca acvamarinul, vijelioase, cu creste de spumă se izbeau de bancuri de pietriş sau de mici stânci invizibile. Pe malul sudic, muntele începea iarăşi să dea semne de viaţă cu toate pliurile lui false, piruetele reliefului şi rotunjimile ca de şold. Cât vedeai cu ochii nu se zărea decât un singur pod, unul suspendat, a cărui îngustime nu permitea decât trecerea pietonilor sau a animalelor şi care se putea închide la ambele capete cu nişte porţi metalice vopsite în galben. Peste tot, de-a lungul cablurilor de susţinere, pe pilonii înfipţi în râu sau pe drobiţele crescând ici-colo, la malul apei, ghirlande de rugăciuni multicolore pârâiau ca şi cum s-ar fi auzit nişte interminabile aplauze. Dintr-un cuptor ritualic scăpau firişoare de fum, ca gazele unui vulcan, provenind din ierburile aromate puse pe jar.

— Aici o voi face, a mormăit Bastien oprindu-se în mijlocul podului.

Depresie spontană, cu gândul la bunică-ta… Vezi ghidul… Din rucsac a scos mai multe săculeţe pline cu nisip pe care s-a apucat să le deşerte, cu vântul din spate, în râu.

— Ştiţi, o mandala nu este cu adevărat terminată decât atunci când este adusă ca ofrandă mării… După ceremonia de sfârşit, călugării tibetani aruncă nisipul în fluviul Brahmaputra, în aşa fel încât să ajungă în delta Gangelui. E bun însă şi râul acesta…

Tom a exclamat:

— Doar nu v-aţi trambalat de acasă cu ditamai încărcătura asta de nisip?!

— A-ţi duce până la capăt o hotărâre, fie şi una singură, înseamnă a te apropia de starea de graţie… Aşa e bine?

I-am făcut semn lui Tom să tacă din gură şi ne-am uitat peste balustradă.

Vărsat cât mai încet cu putinţă, nisipul se scurgea la început sub forma unui fir compact, după care se împrăştia brusc, aspirat parcă de transparenţa aerului. Bastien îşi elibera mandala, o reda clepsidrei lumii grăunte cu grăunte.