Dar să ne întoarcem la după-amiaza aceea în care stăteam sprijinit de zidul şcolii şi urmăream meciul de ping-pong dintre Liu Gură Mare şi Lu Wenli.
Fragment din:
Liu era un jucător mediocru, dar era obsedat de sport şi-i plăcea la nebunie să joace cu fetele din echipă. Niciuna nu putea fi numită neatractivă, Lu Wenli era însă cea mai drăguţă şi prin urmare oponenta lui favorită. De fiecare dată când lovea mingea, el deschidea fără să vrea fălcile lui de căpcăun. Asta n-ar fi meritat neapărat menţionat, însă din gâtlej îi ieşea şi un icnet gutural, un fel de orăcăit, ca şi cum mai multe broaşte ar fi încercat să scape de-acolo.
Stilul său de joc, cum îl vedeam şi auzeam, aproape că ne făcea să ne vină rău. Lu Wenli nu suporta să joace cu profesorul Liu, ştiam asta, dar era unul dintre directorii şcolii şi n-avea de ales. Expresia de pe figura ei şi jocul împiedicat, când se afla faţă în faţă cu profesorul Liu la masa de joc, ne transmitea tot ce era de ştiut despre cum se simţea — dezgustată şi îngrozită.
Ştiți ce, toată pălăvrăgeala asta a avut intenţia să pregătească următoarea scenă dramatică: cu gura deschisă, profesorul Liu a trimis un voleu, la care Lu Wenli a reacţionat din reflex. Numai că, de parcă ar fi avut ochi, mingea lustruită de ping-pong i-a nimerit exact în gură lui Liu.
Am rămas înlemniţi, dar numai preţ de o clipă. După care am izbucnit în hohote. Un profesor pe nume Ma, care şi aşa avea faţa roşiatică, a căpătat culoarea stacojie a crestei de cocoş. Eram singurul care nu râdea. Stăteam acolo perplex, uimit de cele întâmplate, şi mi-a venit în minte un basm bine ştiut la noi în sat, pe care ni-l istorisise povestaşul nostru, tataia Wang Gui. Se spune că odată, pe când un neguţător pe nume Jiang Ziya vindea făină de grâu, o pală puternică de vânt i-a suflat-o pe toată din mâini. A încercat apoi să vândă cărbune de lemn, dar iarna s-a dovedit una deosebit de călduroasă. În cele din urmă a ridicat ochii spre cer oftând şi o pasăre i s-a găinăţat în gură.
Leave a Reply