Julian insista să folosească tastatura calculatorului cu ochii închişi. Era o activitate oarecum meditativă.

Când răspundea, de pildă, la e-mailuri, îşi tasta cu o viteză ameţitoare calea de la un câmp de text la altul, fără să arunce nicio privire pe monitor. La câmpurile pe care le umplea nu era atent decât cu ochiul minţii şi se deplasa de la o intrare la alta prin combinaţii de taste.

 

   

      

Deoarece şi comunicarea noastră externă era anonimizată şi securizată prin diverse mecanisme, e-mailurile nu plecau de pe laptopurile noastre, ci de pe un computer la distanţă, iar legăturile erau exasperant de încete. Când tastai un cuvânt, îţi apărea pe monitor cu mare întârziere. Julian, însă, era ferm decis să rezolve totul cu viteza fulgerului, orbeşte.

“Să lucrezi fără feedback optic e o formă de perfecţiune, înseamnă să învingi timpul”, îmi explica el.

Şi îşi termina treaba cu mult înaintea computerului său.

La vremea aceea, primeam deja donaţii în contul PayPal şi ne făcuserăm un obicei din a trimite e-mailuri de mulţumire la intervale de timp regulate. Prin gestul acesta ne arătam recunoscători şi le scriam susţinătorilor noştri că donaţia lor e foarte importantă pentru noi şi reprezintă o investiţie în libertarea de informare. Ne ocupam de această sarcină pe rând şi de data aceasta îi venise rândul lui Julian să trimită e-mailul colectiv şi să introducă adresele actualilor donatori.

    

      

     

Julian şedea, aşadar, pe canapeaua mea, scăldat în lumină galbenă şi învelit în două pături de lână, şi îşi scria e-mailurile. Lângă mine, clămpănea, cloncănea şi lovea în taste, până când şi-a încheiat brusc aria cu un “God damn!” şoptit. Făcuse o greşeală. Deoarece e-mailul respectiv era trimis mai multor persoane, Julian trebuia să transforme “to” în “bcc”, pentru ca numele celorlalţi donatori să nu fie vizibile fiecărui destinatar. Şi exact aici greşise. Însă trimisese deja e-mailul.

Din cauza acestei gafe s-a produs în februarie 2009 prima şi ultima noastră scurgere de date proprii. Reacţiile la acest e-mail de mulţumire nu au întârziat să apară.

  • “Vă rugăm să folosiţi Blind Carbon Copy (BCC) când trimiteţi e-mailuri de acest gen… ” sau:
  • “Mă gândesc că un BCC ar fi mai potrivit, în cazul în care nu doriţi să se scurgă 106 adrese de e-mail ale susţinătorilor dumneavoastră”.
  • Unul dintre destinatari ne propunea: “Dacă nu cunoaşteţi diferenţa, nu ezitaţi să mă contactaţi, vă ofer consultanţă cu cea mai mare plăcere “.

Julian şi-a cerut scuze. Julian? Nu, Jay Lim, expertul nostru juridic din departamentul WikiLeaks Donor Relations, pentru relaţiile cu donatorii.

Destinului îi place să joace feste oamenilor, la fel şi nouă. Printre donatorii cărora le mulţumiserăm de data aceasta figura şi un anumit Adrian Lamo. Un fost hacker destul de celebru, care ulterior avea să fie răspunzător pentru arestarea presupusei noastre surse Bradley Manning.

“Ia uite, ce scârbă”, a spus Julian, când a descoperit ce ni se trimisese.

Am accesat căsuţa poştală. Primisem într-adevăr un nou “document secret”: cineva ne trimisese ca leak oficial propria noastră listă de donatori, însoţită de o notă nu foarte amabilă. În mod normal nu ne cunoaştem sursele. Însă Lamo avea să recunoască mai târziu că el ne trimisese propria noastră gafă. N-am avut încotro, a trebuit să o publicăm.

A fost interesant. Pentru că filozofaserăm deja de multe ori despre ce s-ar întâmpla dacă am fi nevoiţi să publicăm ceva despre organizaţia noastră. Eram amândoi de aceeaşi părere: şi ştirile proaste trebuiau publicate. Leak-ul acesta a avut însă un ecou pozitiv în presă. Măcar eram consecvenţi. Dintre donatori nu s-a plâns nimeni.

Fragment din WikiLeaks. Mărturisirile purtătorului de cuvânt al celui mai periculos website din lume de Daniel Domscheit-Berg