Gustul sâmburilor de măr, romanul nemțoaicei Katharina Hagena (foto), e ”una din rarele cărți în care o poveste care te face captiv curge însoțită de un comentariu subtil la acele lucruri esențiale cu care suntem într-o prea rar mărturisită intimitate”, scrie Alina Purcaru într-o zemoasă și consistentă cronică din Observatorul cultural 🙂 Iată mai jos un fragment despre asumarea trupului feminin.

Pentru ființa în carne și oase, adevărul mai ales acolo va fi de căutat. În plus, în cazul lui Iris (personajul principal al romanului), fărîmele de sens pe care le dezgroapă odată reîntoarsă în casa bătrînească se lipesc într-un soi de mozaic inteligibil tocmai pe măsură ce femeia devine din ce în ce mai conștientă de textura senzuală a lumii. Şi de faptul că această textură o conține.

Tocmai pentru că viața ei, ca bibliotecară în Freiburg, era deconectată complet de irupțiile pe care, iată,  le descoperă acum, explorînd bătrîna grădină sau înotînd goală în lac, Iris se trezește conștientizîndu-și tocmai această piele nouă, telurică, de care uitase să se bucure. Între cele mai rafinate și mai relevante pasaje din romanul Katharinei Hagena, sînt cele care se referă la percepția propriului corp, la nefericirea care vine din negarea acestuia și la metamorfozele lui, dureroase de multe ori. Iată prin ce contraste Iris, odată o maniacă a cititului evazionist, își (re)găsește corpul, și cum, odată cu acest nou sentiment, al unei corporalități adăpostitoare, ajunge la un sens mai plin al propriei existențe:

„Ajunsesem să posed un corp pe care îl puteam considera al meu. Durase ceva vreme. Mîncasem atîtea cărţi pe pîine, încît spiritul meu devenise mai uşor, iar trupul meu mai greoi. Mai demult nu-mi plăcea să mă privesc şi atunci preferam să mă oglindesc în poveşti. Să mănînc, să citesc, să citesc, să mănînc: cînd am renunțat, mai tîrziu să citesc, am renunţat şi să mă mai îndop cu mîncare. Mi-am amintit că aveam un corp. Îl cam neglijasem, dar era acolo şi mă surprindea cu diversitatea lui de forme, linii şi suprafeţe. Vestiarul comun  a încetat să mă mai sperie şi atunci am ştiut că ajunsesem în stadiul cabinei individuale.“
Corpurile, și în special corpurile femeilor care încă nu știu ce zace în ele, pot să și sperie, pot să (se) rușineze, pot să domine, să mutileze și să se automutileze. Despre asta e povestea căderii lui Rosmarie, verișoara lui Iris a cărei amintire plutește peste livada cu meri, peste seră și peste chipurile tăcute ale mătușilor:
„Cădere, cade, decade, se cade, de Rosmarie să-ţi aminteşti. Corpul ei a decăzut înainte de a se dezvolta pe deplin. Toate fetele sînt obsedate de corpurile lor, tocmai pentru că nu au încă un corp. Sînt ca libelulele care trăiesc ani de zile sub apă şi mănîncă şi iar mănîncă.Din timp în timp, le creşte o piele nouă şi mănîncă mai departe. Apoi se transformă în nimfe. Nimfele se caţără pe un fir lung de iarbă şi ies la suprafaţă, capătă un corp şi îşi iau zborul. Ar fi putut reuşi. Cînd Harriet fusese de vîrsta lui Rosmarie, ştiuse să zboare“.
  
(Fragment din cronica intitulată ”Casa cu mătuși” publicată în Observatorul cultural. Credit foto: Henrik Spohler, www.laif.de)