Toți oamenii au nevoie de atenție. Unii o obțin spunând glume, ajutându-i pe alții, lăudându-se sau fiind curajoși. Alții pot înflori povestea unei boli ca să primească empatie din partea unei persoane iubite. Însă există o tulburare în care pacienții duc lucrurile mult mai departe: tulburarea factice. Cei care suferă de această patologie sunt oameni care fabrică boli și afecțiuni, vătămându-se ca să obțină beneficiile rolului de bolnav, printre care se numără sprijinul din partea celorlalți sau chiar statutul de pacient real, în spital. „Durerea lor este reală, dar nu este una fizică. Suferința este emoțională. Modurile în care aleg să-și rezolve problemele nu vindecă acea durere, ci creează poveri suplimentare pentru ei și pentru sistemul de sănătate. Tulburarea factice este considerată una dintre cele mai controversate și provocatoare probleme din medicină. Și în mod cert, una dintre cele mai ciudate”, spun autorii cărții Ce n-aș da să fiu bolnav, dr. Marc Feldman și Gregory P. Yates.

Publicată la Editura Trei, în colecția Psihologia pentru toți, cartea conține o descriere detaliată, realizată de medicul psihiatru Marc Feldman din experiența sa clinică, cu ajutorul lui Gregory Yates, a ceea ce este tulburarea factice, frecvența sa, alături de motivațiile oamenilor care inventează sau își induc boli ori leziuni ca să-și satisfacă nevoi emoționale profunde. Atrăgând astfel medicii, rudele și prietenii într-o pânză de înșelătorie costisitoare, frustrantă și potențial mortală. „Cu toate minciunile și toată prefăcătoria, e imposibil să nu avem empatie față de acești pacienți. De cele mai multe ori, copilăria lor a fost extrem de dură, dacă nu propriu-zis plină de abuzuri, cel puțin plină de neglijență emoțională.”

Un astfel de caz, chiar primul cu care autorii își introduc cititorii în această lume și realitate complet diferite, este cel al Evei a cărei mărturisire și existență sunt impresionante. „Viața mea s-a schimbat când am fost mutată într-o reședință pentru copii cu autism și tulburări emoționale. În această instituție nu mai eram copilul cuiva, ci treaba cuiva. Majoritatea celor care aveau grijă de mine erau oameni onorabili și respectuoși, dar câțiva nu erau. Eram frecvent bătută, legată și umilită. Voiam să scap. Știam că, dacă mă îmbolnăvesc, mă vor lăsa în pace. Boala a început să însemne siguranță. Abia când am fost implicată într-un accident rutier, la vârsta de 18 ani, am descoperit cu adevărat iubirea și îngrijirea pe care mi le putea oferi spitalul. Adoram viața de pacient și nu voiam să plec.  Adevărul e că uram să simt durere, dar acesta era prețul pe care trebuia să-l plătesc”, se confesează medicului psihiatru Marc Feldman pacienta care a recurs la o serie de metode astfel încât să se îmbolnăvească și să fie din nou alături de medicii și asistenții care i-au arătat compasiune și în mediul în care a simțit iubire și îngrijire ca „într-o familie”. Povestea Evei nu este singurală, iar manifestările sunt variate, în funcție de fiecare istorie în parte, expusă în Ce n-aș da să fiu bolnav.

În cazul altei paciente, Renée, aceasta nu voia să fie ea însăși bolnavă. Se folosea de fiica ei. Pusă sub acuzare în prezent, Renée este copleșită de regrete și disperată să găsească evenimente din trecutul ei care să explice de ce i-a făcut rău propriului copil. Mama și-a sufocat fiica, pe Martha, și a intervenit în funcționarea echipamentului de monitorizare din spital. Abuzul a avut loc într-un moment în care Renée se simțea copleșită de responsabilitatea rolului de mamă și incapabilă să-și gestioneze atât propriul stres emoțional, cât și o depresie de care nimeni nu a tratat-o, pentru că nu a fost luată niciodată în serios. Iar dr. Feldman explică modul în care aceste acumulări, pe un anumit fond vulnerabil, pot structura o astfel de nevoie de atenție. Explicând faptul că viața din spital îi oferea lui Renée confortul și stabilitatea pe care nu credea că le poate obține în altă parte. „Suferea de depresie și tulburare factice, la fel ca 31%, respectiv 14% dintre acești abuzatori medicali de copii. Boala Marthei îi oferea o scuză să ceară sprijin psihologic personalului medical – ceva de care avea nevoie cu disperare, dar nu putea să ceară direct, poate din cauza stigmei asociate cu bolile mintale”.

Detaliile acestor cazuri sunt tulburătoare, după cum autorii își avertizează încă de la început cititorii și, la prima vedere, pot părea de neînțeles. Fără ele, însă, orice tulburare rămâne un diagnostic într-un context medical. Cazurile din această carte arată, în schimb, complexitatea suferinței umane și îi invită pe cei care o vor alege ca lectură să privească dincolo de aparențe, cu mai puțină judecată și mai multă empatie. Ele ne reamintesc că în spatele oricărui comportament greu de înțeles există o nevoie profundă de a primi ajutor, de a fi văzut, o rană veche sau o formă de durere care nu a găsit altă cale de exprimare. Oamenii care suferă de tulburare factice nu au găsit altă cale, uneori, decât durerea fizică pentru a cere ajutor emoțional. Iar tocmai în această incapacitate de a solicita sprijin în mod direct se află tragedia lor tăcută — și nevoia urgentă de intervenție în zona sănătății mintale.

Medicul psihiatru Marc D. Feldman este expert internațional în înșelătoria medicală. Lucrările sale au fost publicate în peste 200 de reviste și ziare și expuse în emisiuni de televiziune și radio din întreaga lume, precum Good Morning America, Larry King, Dateline, 20/20, ABC World News, Court TV, CNN, Discovery Health, MSNBC Nightly, Fox, CBC.În afară de „Ce n-aș da să fiu bolnav”, Feldman este și autorul cărților„Patient or pretender” și „Playing sick”.

Gregory P. Yates este absolvent al Universității Oxford, multiplu premiat, și are un masterat de la Universitatea Birmingham (Marea Britanie). În prezent studiază medicina în Marea Britanie.

Recenzie realizată de Adela Marinescu – Fabrica de PR