20180206_1429152În luna martie s-au împlinit 38 de ani de la moartea unuia dintre cei mai mari psihologi ai epocii moderne, dar și 118 ani de la nașterea sa. Erich Fromm s-a născut pe 23 martie 1900 la Frankfurt și a murit cu patru zile înainte de a împlini 80 de ani, pe 18 martie 1980. Autorul cărții Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, cea mai recentă apariție din opera sa la Editura Trei, în colecția Psihologia pentru toți, a fost singurul fiu al unei familii de evrei ortodocsi.   Fromm a primit o educație conservatoare, însă a renunțat încă din tinerețe la credința religioasă, când a căpătat convingerea că religia este o sursă a divizării rasei umane. Instabilitatea, haosul și consecințele catrastrofice ale Primului Război Mondial i-au schimbat acestuia credințele în mod categoric, iar schimbările au fost permanente și profunde. „Când războiul din 1918 s-a terminat, eram un tânăr traumatizat. Mă obseda întrebarea cum a fost posibil acest război, nevoia de a înțelege lipsa de raționalitate a comportamentului maselor și simțeam cea mai arzătoare dorință de pace și înțelegere la nivel internațional. În plus, am devenit extrem de suspicios în ceea ce privește toate ideologiile și declarațiile oficiale și mi s-a format convingerea că trebuie să te îndoiești și să pui sub semnul întrebării absolut tot”. Fiind martorul a două războaie mondiale și a ororilor create, Fromm s-a îndreptat spre analiza consecințelor înfricoșătoare provocate de tehnologia modernă, pusă în slujba unei lupte distructive, la îndemâna unor lideri egocentrici și narcisici. Cu toate acestea, a rămas umanist prin definiție, o trăsătură pe care a purtat-o în sine și a imprimat-o tuturor lucrărilor sale, fiind preocupat în mod autentic de realitatea și existența umană și de potențialul oamenilor. Atunci când vorbește despre război și violență, el depășește evenimentele punctuale și extinde înțelegerea și analiza sa la un nivel mai profund, în care această formă distructivă de manifestare există în natura umană, dar nu este implacabilă. Este o alegere. „Există pericolul ca sentimentul de neputință care îi cuprinde astăzi pe oameni – atât intelectuali, cât și pe omul obișnuit- cu o forță din ce în ce mai mare să îi conducă înspre a accepta o nouă versiune a coruperii fundamentale a omului și a păcatului originar, care servește ca raționalizare pentru viziunea defetistă că războiul nu poate fi evitat, pentru că este rezultatul distructivității umane”, punctează Fromm, în opinia căruia aceste conflicte sunt rezultatul deciziilor conducătorilor politici, militari și economici de a purta războaie cu scopul de a dobândi teritorii, resurse naturale, avantaje comerciale sau de a se apăra de amenințări reale sau pretinse la siguranța țării lor. „Omul obișnuit ce dispune de o putere extraordinară constituie principalul pericol pentru umanitate – și nu viciosul sau sadicul”, concluzionează autorul cărții „Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului”. După ce și-a luat licența în filosofie la Heidelberg, el și-a început cariera ca sociolog, însă s-a simțit din ce în ce mai atras de psihologie și de psihanaliză. Teoriile sale sociale i-au adus destul de curând recunoaștere în curentul numit „Școala de la Frankfurt”. El a participat și la înființarea Institutului Psihoanalitic de la Frankfurt. Ascensiunea lui Hitler și ocupația nazistă l-au forțat pe Fromm să fugă din țara natală, prima data la Geneva și apoi în Statele Unite unde, în 1934 s-a alăturat Universității Columbia și a ținut prelegeri la Yale University și la Bennington College, între anii 1941 și 1950. Când a ajuns în America, într-o perioadă în care cel de-al Doilea Război Mondial urma să înceapă, principiile lui Fromm s-au ciocnit de teoriile americane freudiene. Deși o bună parte din opera sa este centrată în jurul teoriilor lui Freud, căruia i-a analizat munca, Fromm considera că definirea conștiinței umane ca un conflict a două extreme (nevoi și reprimarea lor, în prima teorie și instinctul vieții în coliziune în interiorul individului cu instinctul morții, în cea de a doua teorie freudiană) este limitată și restrictivă. Pentru Fromm, psihicul uman este o consecință a biologiei și în același timp a mediului social care își lasă amprenta asupra sa. El a acordat o mare importanță consumerismului și a consecințelor pe care acesta le produce asupra conștiinței și individualității umane. „Civilizația industrial-birocratică (…) a creat într-adevăr un nou tip de om; acesta poate fi descris ca omul organizației, ca omul-robot, și ca homo consumens. În plus, el este homo mechanicus; prin aceasta, mă refer la un om al aparatelor, profund atras de tot ceea ce este mecanic și cu o înclinație împotriva a ceea ce este viu”, afirmă Erich Fromm. În antiteză, pentru a se simți cu adevărat împlinit și fericit și pentru a crește în el iubirea de viață, omul are nevoie de mai multe forme de libertate. „Ca iubirea de viață să se poată dezvolta, trebuie să existe o : o libertate de a crea și de a construi, o libertate de a te minuna și de a te aventura. O astfel de libertate necesită ca individul să fie activ și responsabil, nu un sclav sau o rotiță bine hrănită din marea mașinărie”. 3180Fromm și-a afirmat cu tărie credința în potențialul umanității de a crea un viitor mai fericit cu condiția să se bazeze pe abilitățile pozitive și pe armonie inter-culturală, având convingerea că prin empatie și compasiune oamenii se pot ridica deasupra comportamentelor instinctive. A scris peste 20 de cărți, dintre care „Fuga de libertate”, „Arta de a iubi”, „Anatomia distructivității umane”, „Arta de a fi”, „A avea sau a fi”, „Omul pentru sine”, „Budismul zen și psihanaliza” sunt deja publicate la Editura Trei, alături de recenta Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului.