Acum doi ani, Editura Trei a publicat prima traducere din Carl Rogers, A deveni o persoană. Plin de intuiții și observații profunde, volumul conține de toate: de la o autobiografie la elemnte de psihoterapie, de la filosofia persoanei la critica științelor comportamentale.

Noul volum de inspirație rogersiană, Consilierea centrată pe persoană în acțiune, vine să nuanțeze și să ordoneze metodic principalele concepte propuse de Rogers (”congruență”, ”acceptare necondiționată”, ”evaluare organismică” sau ”oglindire”). În plus, cei doi autori (scoțianul Dave Mearns și englezul Brian Thorne) propun noi concepte-cheie (ex.: ”profunzime relațională”) și clarifică miza consilierii centrate pe client/persoană:

Pentru Rogers, adevărul central era că cel care ştie cel mai bine cum ar trebui să funcţioneze procesul terapeutic este însuşi clientul. Clientul este cel care ştie ce-l doare şi unde se află durerea şi tot clientul este cel care, în ultimă instanţă, va descoperi calea cea mai bună. Sarcina consilierului este să fie un companion care să poată relaţiona cu clientul, în aşa fel încât acesta să îşi poată accesa propria înţelepciune şi să îşi poată regăsi reperele în viaţă.

Față de multe alte tratate de psihoterapie/psihologie/consiliere preocupate de CUM să vindeci, cum să aplici tehnicile terapeutice, cum să stabilești și să urmezi niște obiective terapeutice, volumul de față are ceva în plus: vorbește pe larg despre RELAȚIE și mai ales despre CINE este (și nu este) consilierul. Accentul pus pe ”virtuțile”, pe calitățile consilierului face ca acest volum să fie un ghid excelent pentru orice consilier/terapeut în formare, indiferent de orientare.

Echivalența (în cazul calităților umane, cel puțin) dintre consilier și psihoteraeput este susțintă de Dave Mearns în prefața la limba română pornind de la o anecdotă grăitoare:

Rogers s-a confruntat cu o problemă considerabilă într-o instituţie unde psihiatrii au obiectat faţă de utilizarea termenului de „psihoterapeut“ de către echipa lui, motivând că doar persoanele cu o pregătire medicală şi cunoştinţe de psihanaliză ar putea utiliza acea denumire — în niciun caz un simplu psiholog! Rogers a rezolvat până la urmă problema venind într-o dimineaţă mai devreme, însoţit de un tâmplar. Au desprins de pe uşi toate tăbliţele pe care scria „psihoterapeut“ şi le-au înlocuit cu altele pe care scria „consilier“. Apoi întregul personal a continuat să facă ceea ce făcuse de la bun început! Poate că această relatare ilustrează motivul pentru care, în practica centrată pe persoană, nu facem vreo distincţie între „consiliere“ şi “psihoterapie“!