Timpul de lucru al copiilor noștri este cel al unui ministru, cu activități înlănțuite. Nici nu mai au când să răsufle, să stea acasă, să fie împreună cu prietenii.
Încă de la grădiniță, începe tevatura cu activitățile copilului: dans, judo, cor, gimnastică. Ajunși în școala primară, cumulează între trei și cinci activități pe săptămână, ca să nu mai spunem că la acestea se adaugă și ședințe de ortofonie, psihomotricitate…
Clarice își începe după‑amiaza de miercuri cu cursurile de artă plastică, continuă cu teatrul și termină cu orele de tenis. Ajunge acasă la ora 19:30. Are ședință de ortofonie o dată pe săptămână, sâmbăta dimineața face echitație, iar după‑amiază, pian.
Și nu este un caz izolat. Maya își începe ziua la serviciul de supraveghere perișcolară (este ora 7!). Urmează orele, cantina, sala de studiu și rămâne acolo până la ora 19. Cântă la pian, face gimnastică opt ore pe săptămână, înot, merge la orele de catehism și la cursurile de teatru.
Tom are cinci ani. Părinții lui sunt disperați, pentru că nu mai știe să se joace singur. Are nevoie să îi fie alături. În timpul săptămânii, are același program, de la judo la fotbal, trecând prin înot și cor. Abia dacă mai stă pe‑acasă, iar când este singur în camera lui, habar n‑are ce să facă; prin urmare, ajunge să fie subsolicitat.
Consecințele sunt multiple. Copiii nu mai au momente de pauză, de odihnă, nu mai apucă să răsufle. Nu mai au cum să se vadă cu prietenii.
Când mă întâlnesc cu părinți care îmi vorbesc despre dificultățile relaționale ale copiilor lor, prima întrebare pe care le‑o pun este: „Îi invitați pe prietenii lor să se joace împreună?“ În marea majoritate a cazurilor, răspunsul este negativ: „Nu, n‑avem timp!“
Damien are 8 ani. Îmi spune că singura posibilitate de a se în‑ tâlni cu prietenii săi este să meargă miercurea la cursurile de artă plastică. „De fapt, mi‑ar plăcea mai mult să rămân acasă, să mă joc în grădină, să mă plimb cu mama sau să‑i invit pe prieteni și să ne jucăm împreună, dar n‑am cum. Ca să fim împreună, trebuie să merg și eu la activitățile la care participă ei.“
Activitățile din proprie inițiativă ale copiilor sunt rare: în consecință, nu mai știu cum să își ocupe timpul. Adesea, aflăm că trebuie să învețe să se plictisească. Niciodată nu voi fi de acord cu acest postulat, chiar dacă pot să îl înțeleg. Vorbim despre cu totul altceva: trebuie să îi învățăm pe copiii noștri să își ocupe timpul, să se folosească de personalitatea, imaginația și creativitatea lor, pentru a ști ce sunt capabili să facă.
De multe ori, având temerea că nu știu cum să îi țină pe copii ocupați (ei înșiși au uitat că, în copilărie, aveau imaginație), părinții fac exact „ce face toată lumea“, folosind ecranele pe post de bonă. Când îi întreb pe părinți dacă îi primesc acasă pe prietenii copiilor, îmi răspund că nu, adăugând: „Păi, nu știm cum să ne descurcăm cu mai mulți copii. Ce să le dăm de făcut?“
Fragment din Burn-outul copiilor. Cum să nu-i lăsăm să clacheze de Béatrice Millêtre
Leave a Reply