Totultotultotultotultotultotultotul…

Melodia începe iar.

— Iar? zic eu.

Robbie se întoarce spre mine, de pe locul lui din faţă.

— E preferata mea, spune el. E melodia mea preferată.

Zâmbeşte larg.

— La tine şi-a făcut efectu’ E-ul?

Scutur din cap.

— A, păi o să-şi facă în curând, o să-şi facă în curând. La mine da. Unu’ din cele mai bune din ultimu’ timp, crede-mă. N-am mai băgat unu’ aşa de bun de nu ţin minte.

 

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EfH8qHFvEEY&feature=related]

 

Mă uit la munţii care trec în viteză pe lângă geam, nişte cocoaşe vagi şi întunecate în lumina apusului. Ne ducem la un chef mare de pe dealuri, un fel de petrecere de adio pentru Robbie, pentru că mâine-dimineaţă pleacă la Paris. Stă în faţă, împreună cu Dai, care conduce, şi eu stau în spate cu Phil, care se holbează pe geam şi scrâşneşte din dinţi pe cine ştie ce combinaţie complexă de droguri pe care e acum sau de pe care a ieşit sau ambele.

Eu aştept doar, aştept ca E-ul să-şi facă efectul şi aşa mai departe. Aşteptarea face parte din plăcere, asta, desigur, dacă nu cumva ai luat ţeapă, caz în care aşteptarea se termină atunci când se transformă în dezamăgire, ceea ce nu prea e ideea mea de distracţie. Dar Robbie e cel care a făcut rost de pastilele ăstea pentru noi, aşa că ar trebui să fie în regulă; Robbie se pricepe la E.

     

     

Decenuvreisămăsuni, simtcummărupîndouă, decenuvreisămăsuni, simtcummărupîndouă, decenuvreisămăsuni, simtcummărupîndouă…

E melodia aia de la Underworld, aia de pe primul lor album; mi se pare că se numeşte „Cowgirl“. Îmi place la nebunie, e superbă, dar asta e a cincea sau a şasea oară când se repetă, de când ne-am suit în maşină merge non-stop şi începe să mă plictisească puţin… şi apoi, odată cu explozia, îmi dau seama că înainte nu ascultam cum trebuie, ca să zic, şi că e absolut perfectă, impecabilă, plină de energie şi forţă… Dumnezeule… Sună monumental, ca să zic, cumva masiv; se identifică, în mintea mea, cu faptul că Robbie pleacă şi îmi creează în cap imaginea unei statui gigantice care se prăbuşeşte. Întotdeauna mi-a plăcut Robbie. Şi asta e absolut perfect; melodia, maşina, absolut totul… uneori lucrurile merg bine, nu-i aşa? Uneori chiar se leagă, asta e clar.

Dumnezeule, E-ul îşi face efectul.

Asta e clar.

— Mai tare! strig eu. Dă-o mai tare!

(fragment din romanul Sfârtecări de Niall Griffiths)

 

Citește pe aceeași temă:

“Când tripuieşti, încep să se întâmple chestii ciudate”