Am tradus, așa cum se spune uneori prin edituri, din Marie NDiaye în Dakar, Senegal. E țara de baștină a tatălui ei, o țară și un tată pe care le cunoaște, după cum ea însăși mărturisește, prea puțin. Din mamă franțuzoaică și tată senegalez, Marie NDiaye a crescut și s-a format în Franța, neconsiderându-se în niciun fel reprezentativă pentru continentul african.

Și totuși… În textul atât de ‒ uneori chiar prea ‒ francez (scris într-o limbă cizelată, capabilă să exprime cele mai fine nuanțe și întortocheri), se strecoară alunecări, umbre, fracturi. Sunt, poate, doar vestigii ale unui trecut netrăit, ci doar moștenit, transmis nu prin cuvinte, limbă, discurs, ci „piele și carne, până la os” (Autoportrait en vert): e vântul turbat care suflă neostoit luni întregi și care aduce din Sahara nori de praf roșcat, încăpățânat, omniprezent, un praf ce se așterne, ca zăpada la început de iarnă în România noastră, pe frunze și pământul pârjolit de soare, pe clădirile construite anapoda, lăsate de multe ori în paragină înainte chiar de a fi terminate; e, în celelalte luni, căldura infernală care pare să-ți frăgezească creierul într-o cutie craniană ajunsă simplă oală sub presiune; e tiop-ul, e mafé-ul, e thiakry-ul (mâncăruri cu pește, cu sos de alune, cu iaurt dulce de te ia cu leșin); sunt oile și vacile și caii care, în lungile luni din an când nu cade nici măcar un strop de ploaie, ronțăie cu resemnare din cartonul cutiilor recuperate de pe la buticuri și gherete; sunt palmele muzicanților care lovesc în djembé și e sabar-ul, dansul femeilor; e franceza vorbită cu accent peulh sau serer sau diola în care urechea îți tresare la un wallah sau hamdulilah…

Toate acestea au fost pentru mine prezență în timpul traducerii la A mea e răzbunarea. Și, la fel, am tresărit când dădeam peste câte-o rămășiță a unei alte vieți, realități, evidențe.

E un text care, la prima vedere, pare foarte simplu. Trei copii au fost omorâți de propria lor mamă, soțul acesteia, tatăl inocentelor victime, o iartă și, deși nu-i înțelege gestul, se străduiește s-o ajute, angajând-o pe avocata Susane ca avocată a apărării.

Dar nimic nu e ceea ce pare. Pe marginea acestei tragedii și în numele prieteniei, dragostei ori al elementarei omenii, se petrec trădări, confuzii, minciuni; false amintiri măsluiesc sau doar tulbură trecutul. Realul, pe care personajele îl cred sau ajung să și-l dorească rațional și controlabil, se zdruncină, prins în menghinea discursului devitalizat al mamei infanticide ori a înspăimântătoarei logoree a soțului. Mărturiile pline de neconcordanțe ale celor doi polițiști care ajung primii la locul crimei reflectă modul distorsionat în care avocata și părinții ei își amintesc și interpretează o întâmplare care pare să-i fi hotărât acesteia destinul. Prietenul avocatei tânjește după o dragoste totală, absolută, ideală, delăsându-și singura fiică și relația, solidă și doar satisfăcătoare, cu avocata. Iubirea, enorm alibi, este singura crimă perfectă.

Iar toate acestea se regăsesc inclusiv la nivelul limbajului unde, ca niște mine antipersonal, indicii ale unei alte realități ‒ sau doar ale manipulării ‒ se ivesc pe neașteptate, aproape dinamitând întregul discurs.

Cuvintele sunt chei care pot deschide, dar și închide accesul spre sens.

Să traduci din Marie NDiaye înseamnă să accepți coborârea în hățișuri de sensuri și riscul de a trece pe lângă aceste indicii care, deși pot arunca în aer toate convingerile și certitudinile, ale personajelor ori ale tale, eliberează.

Dakar,

Februarie 2023