…De atunci am învăţat să apreciez spinii

Colecţia Fantasy a editurii Trei s-a îmbogăţit cu un nou titlu, un prim volum al unei trilogii, cea a Imperiului Fărâmiţat: Prinţul spinilor (Prince of Thorns) de Mark Lawrence, în traducerea Roxanei Gamarţ. Un epic fantasy care l-a cucerit pînă şi pe un partizan al SF-ului pur şi dur cum e Dan Pavelescu, care declară răspicat: „Mark Lawrence a fost pentru mine revelatia anului trecut”, comentează revista online GALILEO.

Iată și un fragment:

 ***

Morţii ieşeau şi veneau prin ploaie; duhurile celor prinşi în mlaştini, ale înecaţilor şi ale cadavrelor care fuseseră azvârlite în smârcuri. L-am văzut pe Kent Cel Roşu orbecăind şi luptându-se cu mlaştina. Doar câţiva fraţi se gândiseră să fugă pe drum, toţi ceilalţi nimeriseră în apele mlăştinoase.

Părintele Gomst a început să se roage în cuşca lui, strigându-şi rugăciunea de parcă ar fi avut puterea unui scut: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, apără-ţi fiul. Tatăl nostru care eşti…“ Din ce în ce mai repede, pe măsură ce frica punea stăpânire pe el.

Unul dintre ei, primul ajuns la marginea mlaştinii, se ridică pe Drumul Moroilor. Era înconjurat de o aură, asemenea celei formate de lumina lunii, ceva ce ştii că nu te va putea încălzi niciodată. Trupul lui părea zugrăvit în lumină, iar picăturile de ploaie se izbeau de el, ricoşând apoi pe caldarâm apoi pe jos. (…)

— Tatăl meu nu este în ceruri, Gomsty, i-am zis. Este în castelul lui, îşi numără oamenii.

Fragment din:

Mortăciunea s-a oprit, apoi, lângă mine. L-am privit în ochi. Erau goi.

— Ce ai pentru mine? l-am întrebat

Şi mi-a arătat.

I-am arătat şi eu ce aveam.

Există un motiv pentru care eu am să câştig acest război. Toţi cei aflaţi încă în viaţă s-au luptat într-o încleştare care i-a îmbătrânit deja cu mult înainte ca ei să se fi născut. Mi-am ascuţit dinţii în soldaţii de lemn din sala de război a tatălui meu. Există un motiv pentru care am să câştig acolo unde ei au fost învinşi. Iar motivul e că eu înţeleg jocul.

— Iadul, îmi răspunse mortul. Am iadul.

Şi se scurse în mine, rece ca moartea, ascuţit ca o lamă de pumnal.

Mi-am simţit gura arcuindu-se într-un zâmbet. Mi-am auzit hohotele de râs răzbătând prin ploaie.

Ăsta-i secretul şi mă uimeşte că este numai şi numai al meu. Am văzut ce înseamnă jocul în noaptea în care oamenii contelui Renar ne-au prins din urmă caleaşca.

Jan Uriaşul a trebuit să smulgă uşa din ţâţâni ca să ne scoată afară. Dar n-a avut timp decât pentru mine. M-a aruncat cât a putut de departe; un petec de pământ acoperit de tufişuri de măceş, atât de dese încât oamenii contelui au fost convinşi că m-am pierdut în noapte. N-au vrut să mă mai caute. Dar eu nu fugisem. Atârnam acolo, între spini, şi i-am privit cum l-au ucis pe Jan Uriaşul. I-am văzut în clipele alea îngheţate, în lumina fulgerelor.

Am văzut ce i-au făcut mamei şi cât timp le-a luat să o facă. Pe micuţul William l-au izbit de o piatră de hotar. Bucle aurii scăldate-n sânge. Şi recunosc că William a fost primul meu frate şi că reuşise să mă cucerească, cu mânuţele lui grăsuţe şi cu râsul lui. De atunci m-am înfrăţit cu mulţi, chiar şi cu d-ăi mai răi, ca să nu duc lipsă de fraţi. Dar, în momentul acela, m-a durut să-l văd pe micuţul William fărâmat aşa cum l-au fărâmat ei, ca pe o jucărie. Ca pe ceva lipsit de orice valoare.

Când l-au ucis, mama n-a putut sta locului, aşa că i-au tăiat gâtul. Eram prost atunci, aveam doar nouă ani, şi m-am zbătut să-i salvez pe amândoi. Dar spinii mă ţineau bine. De atunci am învăţat să apreciez spinii.

Spinii m-au învăţat jocul. M-au făcut să înţeleg ce aveau încă de aflat toţi acei bărbaţi feroce şi serioşi, care luptau în Războiul Sutei. Lasă un om să joace şah şi spune-i că toţi pionii sunt prietenii lui. Lasă-l să creadă că nebunii lui sunt sfinţi. Lasă-l să-şi amintească zilele fericite, trăite la umbra castelului său. Lasă-l să îşi iubească regina. Priveşte-l apoi cum pierde tot.

— Ce ai pentru mine, mortăciune? l-am întrebat.

E un joc. Îmi voi juca partea.

L-am simţit înlăuntrul meu, rece ca gheaţa. I-am văzut moartea. I-am văzut disperarea. Şi foamea. Şi i-am dat totul înapoi. Mă aşteptam la mai mult, dar era doar o mortăciune.

I-am arătat timpul acela gol din mine, în care nicio amintire de-a mea nu ajunge. L-am lăsat să privească acolo.

Şi atunci a fugit. A fugit, iar eu l-am urmărit. Dar numai până la marginea mlaştinii. Pentru că e un joc. Iar eu îl voi câştiga mereu.