Lectura expresiei emoționale prezintă aceleași probleme ca și perceperea și înțelegerea unui limbaj verbal.
Numeroasele cercetări experimentale făcute pe această temă dovedesc că identificarea sensului uneia sau alteia dintre expresii se bazează atât pe schema globală, cât și pe anumiți indicatori caracteristici. Desigur, identificările depind atât de gradul de relevanță a expresiei, cât și de experiența subiecților.
Într-un vechi experiment al lui Teleky, o fotografie a unei actrițe ce-și propunea să exprime ura a fost interpretată de către 100 subiecți adulți prin 39 de termeni diferiți. Un studiu clasic al lui Gates (1923) dovedește că diverse expresii pot fi recunoscute de copii numai la anumite vârste: râsul după vârsta de 3 ani, suferința spre 5–6 ani, mânia la 7 ani, frica, oroarea la 9–10 ani, surpriza la 11 ani, ura la peste 11 ani. Credem că în zilele noastre, sub influența filmului și televiziunii, o cercetare similară făcută la copii ar evidenția scoruri mult îmbunătățite.
După gradele de dificultate a identificării expresiilor, Kramer (1931) a găsit că în pozele actorilor surpriza a fost recunoscută de 77% din subiecți, frica de 70%, iar oroarea de 62%, rușinea de 53%, mânia de 50%, ura de 19%. În cercetările sale cu fețe recompuse (metoda Boring Titchener), Fernberger constată că groaza este identificată de 57% din subiecți, dezgustul de 48%, iar mirarea de 34%.
După observațiile noastre, gradul de identificare și interpretare exactă a expresiilor emoționale este incomparabil mai ridicat la membrii aceleiași familii, în cercul prietenilor și colegilor, decât în relațiile publice. Ne explicăm această situație atât prin identificarea afectivă reciprocă, ce este mult mai pronunțată în aceste cazuri, cât și prin faptul că partenerii sunt familiarizați cu ceea ce am putea denumi codurile individuale de expresivitate emoțională, tonurile și detaliile subtile ale comportamentului expresiv.
Fragment din:
Tratat de psihologie generală, de
Paul Popescu-Neveanu
Leave a Reply