Conform descoperirilor decisive ale lui Bachofen şi Morgan, este neîndoielnic că a existat o fază matriarhală a religiei care a precedat-o pe cea patriarhală, în mai multe culturi.

Arta de a iubi

În faza matriarhală, cea mai importantă fiinţă este mama. Ea este zeiţa, autoritatea în familie şi societate. Pentru a înţelege esenţa religiei matriarhale, trebuie doar să ne amintim ce se spune despre esenţa iubirii materne. Iubirea maternă este necondiţionată, este atotprotectoare, atotcuprinzătoare, pentru că este necondiţionată şi pentru că nu poate fi controlată sau dobândită. Prezenţa sa îi dă celui iubit un sentiment de extaz, iar absenţa sa produce un sentiment de pierdere şi de disperare. Din moment ce mama îşi iubeşte toţi copiii pentru că sunt copiii ei, şi nu pentru că sunt „buni“, ascultători sau pentru că-i îndeplinesc dorinţele şi ordinele, iubirea mamei se bazează pe egalitate. Toţi oamenii sunt egali, pentru că sunt cu toţii copiii mamei, pentru că sunt cu toţii odrasle ale Mamei-Pământ.

Fragment din Arta de a iubi de Erich Fromm

În următoarea fază a evoluţiei umane, singura despre care avem informaţii mai detaliate şi care nu se bazează pe supoziţii şi ipoteze, este cea patriarhală. În această fază, mama este detronată din poziţia ei supremă, iar tatăl devine Fiinţa Supremă, atât în religie, cât şi în societate. Natura iubirii paterne este aceea că tatăl formulează cereri, stabileşte principii şi legi şi că iubirea faţă de fi ul său depinde de supunerea acestuia la aceste cereri. El îşi iubeşte cel mai mult fiul care-i seamănă, care este cel mai ascultător şi care este cel mai potrivit de a-i deveni urmaş, moştenitor al tuturor bunurilor sale. (Dezvoltarea societăţii patriarhale merge împreună cu aceea a proprietăţii private.)

Astfel, societatea patriarhală este ierarhică, iar egalitatea fraţilor lasă loc de competiţie şi de gâlceavă. Fie că ne referim la culturile indiene, egiptene sau greceşti ori la religiile iudeo-creştine sau islamice, suntem într-o lume patriarhală, cu zei masculini, peste care domneşte unul care este mai presus, sau toţi zeii au fost eliminaţi cu excepţia Unuia, Dumnezeu. Totuşi, pentru că dorinţa de iubire maternă nu poate fi eradicată din inimile oamenilor, nu este surprinzător că figura mamei iubitoare nu a putut fi niciodată eradicată complet din panteon.

În religia iudaică, aspecte materne ale lui Dumnezeu sunt reintroduse în special în diferitele curente mistice. În religia catolică, mama este simbolizată de către Biserică şi de către Fecioară. Chiar şi în protestantism, figura mamei nu a fost complet eradicată, deşi rămâne ascunsă. Luther a stabilit ca principiu primar faptul că nimic din ceea ce face omul nu aduce iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu este Graţia, atitudinea religioasă este să ai încredere în graţia divină, să te faci mic şi neajutorat. Doctrina luterană, în ciuda caracterului său patriarhal manifest, implică tacit un element matriarhal. Iubirea maternă nu poate fi dobândită: este acolo sau nu este acolo şi tot ce pot face este să-mi păstrez credinţa şi să mă transform într-un copil neajutorat, lipsit de putere.