De curând, într-o zi de marți, la Școala Laurel, am avut parte de o conversație cu o elevă. Acea discuție a evidențiat cât se poate de clar dinamica manifestată adesea între părinți și fiicele lor anxioase. În timp ce căram o farfurie plină de mâncare dinspre sala de mese către biroul meu, am auzit cum o elevă grăbește pasul în urma mea. M-am întors și am dat de Jamie, o liceană din clasa a zecea, de obicei voioasă, dar care era acum clar cuprinsă de panică.

— Doamnă Damour! Pot să vă rețin o clipă?
— Cum să nu? Bineînțeles că poți.

Drept să vă spun, eram peste poate de fericită să îmi abandonez planul de a răspunde la e-mailuri în timp ce luam prânzul la masa din cabinet. Jamie m-a urmat, am luat-o pe după un colț, apoi am coborât câteva trepte, până să ajungem la ceea ce fetele de la Școala Laurel numesc biroul meu stil Harry Potter. Asemenea dormitorului lui Harry din casa familiei Dursley, biroul meu este cuibărit sub scara centrală a școlii, în locul a ceea ce fusese odinioară o debara imensă. Oricât de ciudat ar putea să sune, spațiul este perfect. Este amplasat în inima clădirii, pe culoarul principal al acesteia, și totuși este ascuns privirii, astfel încât mă pot vedea cu fetele sau cu părinții lor în cea mai mare discreție.

Fragment din volumul recent apărut în colectia Psihologie practică pentru părinți: Sub presiune. Cum luptăm cu stresul și anxietatea fetelor de Lisa Damour

Atunci când am lăsat din mâini farfuria și am întrebat-o:
„Ce se întâmplă?“, Jamie a izbucnit în lacrimi. Și-a așezat o palmă peste abdomen, și-a încleștat cealaltă palmă peste brațul fotoliului și a început să respire alert. Deși sunt obișnuită să stau prin prejma unor fete extrem de supărate, am fost surprinsă de cât de rapid și cât de total se prăbușise. Mi-a fost clar atunci că abia reușise să păstreze aparențele până să ajungem în intimitatea biroului meu. Odată văzându-se acolo, digul de protecție a cedat, emoțiile acum nezăgăzuite năpustindu-se asu- pra noastră.

— N-am cum să-mi dau azi testul la chimie, mi-a spus dintr-o suflare, nu sunt pregătită, clar îl voi pica și dintr-o prostie îmi voi strica toată media… chiar n-am cum să fac asta.
S-a oprit apoi să tragă o gură de aer, înainte de a cerși ajutor:
— Vă rog, mă puteți scoate din încurcătura asta? Îmi puteți scrie o scutire sau ceva de genul ăsta?

O încurcasem. Chiar nu aveam autoritatea de a amâna testări la Școala Laurel, rolul meu acolo este doar acela de a le sprijini pe
fete, nicidecum de a scrie scutiri. În același timp, am fost perfect de acord cu faptul că Jamie nu era, la momentul respectiv, în starea necesară pentru a da un test.

— A câta oră ai chimie? am întrebat-o, încercând să îmi dau seama cum anume aș putea interveni între Jamie și profesorul ei.
— E ultima oră.

Jamie a făcut o pauză, iar respirația ei a început să se domolească până a ajuns din nou la ritmul normal. Apoi am asistat la o disipare a tensiunii ei, atunci când a adăugat, cu speranță în glas:
— Poate ar putea veni tata să mă ia mai devreme.

În momentul în care am auzit ușurarea din vocea lui Jamie atunci când își imagina evadarea din școală, mi-a venit în minte un principiu central al studiilor mele de psiholog. Am dat deci deoparte tendința instinctivă de a o proteja imediat ce mi-am amintit că a o ajuta pe Jamie să chiulească de la test era probabil varianta cu utilitatea cea mai mică.

Instinctele primitive le dau ghes oamenilor să fugă de pericole. A da bir cu fugiții poate fi uneori o idee minunată, mai ales atunci când amenințarea constă dintr-o clădire cuprinsă de flăcări, o petrecere la care se bea pe rupte sau un vânzător agresiv care flutură spre noi un vaporizator încărcat. Cu toate aces- tea, fuga este, de fapt, o idee proastă, având în vedere că toate informațiile pe care ni le pune la dispoziție psihologia academică ne indică faptul că evitarea pericolelor nu face altceva decât să agraveze anxietatea.

Evitarea nu doar dă apă la moară anxietății. Ci vine și cu alte efecte. Una la mână, a te eschiva de la o amenințare percepută chiar îți dă un sentiment plăcut. De fapt, evitarea acționează aidoma unui drog incredibil de puternic și cu acțiune rapidă. Jamie începuse să se simtă ceva mai bine doar la gândul că tatăl ei ar putea veni să o salveze de la testul ei de chimie. Însă ușurarea pe termen scurt dobândită în urma evitării testului de la chimie ar fi deschis imediat calea temerilor legate de următoarea evaluare programată și despre cât de îngrozitoare ar fi urmat să fie și aceea. A doua la mână, ocolirea fricilor noastre ne împiedică să descoperim cât de exagerate sunt. Dacă Jamie ar fi găsit un mod de a chiuli de la test, s-ar fi privat singură de șansa de a afla că nu e dracul chiar atât de negru, până la urmă.

Fragment din volumul recent apărut în colectia Psihologie practică pentru părinți: Sub presiune. Cum luptăm cu stresul și anxietatea fetelor de Lisa Damour

De fapt, oamenii pot ajunge să dezvolte fobii în toată regula atunci când își fac o regulă din a fugi de lucrurile de care se tem. Să ne imaginăm o femeie, să-i spunem Joan, care se teme de câini. Atunci când Joan se plimbă pe stradă, simte cum o cuprind fiori de groază ori de câte ori vede un câine îndreptându-se către ea. Evident că Joan traversează strada pentru a se îndepărta din calea câinilor. Se simte mereu mult mai bine atunci când ajunge pe trotuarul opus, ceea ce nu face decât să crească probabilitatea ca ea să traverseze strada și data viitoare când va zări un câine. Procedând în acest fel, Joan nu va ajunge niciodată să aibă șansa de a se intersecta cu un câine prietenos. Ea va rămâne convinsă că toți câinii trebuie evitați și știe că a păstra distanța față de ei îi conferă cu certitudine un sentiment imediat de ușurare.

Psihologii știu multe despre cum se tratează fobiile. Iar ceea ce știm noi legat de cum anume am putea să ajutăm persoane ca Joan să își stăpânească teama irațională poate fi de mare folos pentru a ne ajuta fetele să gestioneze mai bine anxietatea disproporționată. Mai întâi de toate trebuie văzut cum poate fi rezolvată problema evitării înfricoșate.

Tratarea fobiei de câini (cazul lui Joan) ar trebui să fie un proces relativ lipsit de complicații. Ar trebui să o învățăm pe Joan câteva tehnici fundamentale de relaxare și să evaluăm cât de mult s-ar putea apropia de un câine păstrându-și calmul. Recurgând la un sistem numit „expunere treptată“, am ajuta-o pe Joan să suporte interacțiuni canine din ce în ce mai prelungite. Am putea începe prin a-i arăta poze cu câini, învățând-o să se folosească de tehnici de respirație controlată pentru a-și păstra calmul. Apoi ar urma să îi cerem lui Joan să stea hăt departe de un dulău înainte de a-l aduce pe acesta în preajmă, apoi și mai aproape, și tot așa. Mai devreme sau mai târziu, Joan ar putea să ajungă să se bucure de apropierea de un câine sau cel puțin să-l tolereze, simțindu-se în largul ei.
Ca să revenim la Jamie, ce pot să vă spun este că mi-am revenit și i-am spus cu blândețe:

— Stai puțin. Hai să mai așteptăm un pic înainte să-l suni pe tatăl tău. Cred că putem găsi o soluție împreună. Ia zi-mi cum stă treaba cu chimia asta? am întrebat. Nu te descurci la oră?
— De obicei n-am probleme, dar acum sunt complet derutată de lecția predată pentru testarea asta.
— I-ai cerut ajutorul profesoarei care vă predă?
— Da, iar doamna a fost grozavă, însă tot nu sunt convinsă că pricep.
— Văd că ești speriată, i-am spus, și înțeleg de ce te afli acum în cabinetul meu. Mă îngrijorează însă faptul că, în final, te vei simți și mai rău dacă nu iei asta în piept.
Jamie a oftat și mi-a făcut semn că este deschisă oricărei sugestii. Am întrebat-o:
— Ai vreo pauză până la testare?
— Da, am pauză imediat după masa de prânz.
— Hai să încercăm ceva: cum ar fi să o cauți pe profa de chimie, să vezi dacă nu cumva îți poate da o mână de ajutor la îngrășat porcul în ajun? Dacă ea nu poate, aș vrea să intri pe net și să cauți un clip cu sfaturi despre tema care te sperie. Și, lucrul cel mai important, aș vrea să dai testul, chiar dacă ai impresia că nu te vei descurca atât de bine pe cât ai vrea.
De voie, de nevoie, Jamie a fost de acord cu planul meu. Câteva zile mai târziu, am dat nas în nas cu ea pe hol și am întrebat-o cum a fost.

— N-am găsit-o pe profă să mă ajute, înainte de oră, nu prea
m-am descurcat la test. Însă, chiar înainte să dăm testul, mai multe fete au întrebat-o pe doamna exact despre lucrurile pe care nu le înțelesesem, astfel încât profesoara ne-a spus că le vom recapitula mai încolo și că, dacă va fi nevoie, ne va lăsa să ne corectăm nota.
— Asta nu sună prea rău, am afirmat eu, într-un mod care suna pe jumătate a întrebare.
— Nu, a convenit Jamie, nu e deloc rău. Cred că va fi în regulă, până la urmă.

Atunci când fiica dumneavoastră ar vrea să vă transformați într-un zid de protecție între ea și ceva de care se teme, încercați să rezistați impulsului de a acționa pe baza instinctului de protecție. Nu dați, deci, curs pornirii dumneavoastră de a o salva și concentrați-vă pe a o ajuta să abordeze sursa anxietății ei. Spre exemplu, dacă fiica dumneavoastră vă spune că ea nu are cum să meargă la recitalul ei de pian, încercați să aflați ce poate totuși să facă. Poate să vă cânte piesa doar dumneavoastră, gândindu-se doar că dă un concert? Poate invita câțiva vecini și să exerseze cântându-le lor? O poate întreba pe profesoara ei ce se întâmplă dacă anunță că participă la recital, dar apoi se răzgândește? Poate urca pe scenă și poate încerca să vadă cât de mult din piesă reușește să cânte?
Dacă niciuna dintre aceste opțiuni nu funcționează, încercați să aflați de la profesoara fiicei dumneavoastră ce anume declanșează blocajul. Pe scurt, ideea ar fi ca fata voastră să înainteze către amenințare, chiar și cu pași mărunți, mai degrabă decât să fugă din calea ei. Fiicei dumneavoastră s-ar putea să nu-i placă prea tare această abordare, însă ușurarea imediată pe care o resimte atunci când evită pericolul nu merită prețul exacerbării anxietății ei pe termen lung.

Lisa Damour, psihoterapeută specializată în consilierea adolescenților, este directoarea Centrului de Cercetări pentru Psihologia Fetelor din cadrul Liceului “Laurel” din Shaker Heights, Ohio. De aceeași autoare, la Editura Trei, a apărut volumul Căile întortocheate ale adolescenței.