Gazeta Sporturilor și Editura Trei lansează miercuri, 9 februarie, romanul poliţist “Explozii în Stockholm”, de Liza Marklund, a doua carte din ”Seria Neagră” (ziarul plus cartea fac 13,99 lei).
 
  
  
”Editorialistă la tabloidul “Expressen”, Lisa Marklund, o blondă cu privire de inchizitor, a semnat 12 cărţi în 12 ani. În opt dintre acestea, personajul principal este o jurnalistă, Annika Bengtzon, care a ajuns, la un moment dat, subiect de dezbatere şi în Parlamentul de la Stockholm”, scrie ”Gazeta Sporturilor”. Dacă n-ați citit încă acest thriller, vă propun mai jos o bucată delectabilă de investigație ”pe surse”:
 
 
***  
 

Şi‑a aruncat paharul de plastic în coşul secretarei, apoi s‑a dus în biroul ei şi a închis uşa. Sosise vremea telefoanelor. Mai întâi voia să stea de vorbă cu sursa ei din poliţie, care lucra în tura de zi. A format numărul său direct, ocolind centrala sediului de poliţie. A avut noroc: poliţistul i‑a răspuns imediat.

— Cum ai aflat că datele ei personale au fost secretizate? a întrebat‑o el.

— Când a aflat poliţia că victima era Christina Furhage? i‑a răspuns Annika, ocolindu‑i întrebarea.

Poliţistul a oftat.

— La foarte puţin timp după ce‑am ajuns la stadion, pentru că în tribună am dat de lucrurile ei… Dar bineînţeles că procedurile standard pentru stabilirea identităţii au durat mai mult. În cazuri dintr‑astea nu prea te hazardezi, ca să nu greşeşti…

Annika a tăcut, dar când a văzut că poliţistul nu mai spune nimic, l‑a întrebat:

— Şi acum cu ce vă ocupaţi?

— Facem tot felul de verificări… Şi ştim cu siguranţă că n‑a fost mâna Tigrului.

— Cum v‑aţi dat seama? l‑a întrebat Annika pe un ton surprins.

— Nu pot să‑ţi spun, dar ştim că n‑a fost el. A fost mâna cuiva din interior, aşa cum bănuiai încă de ieri.

— Îţi dai seama că azi o să scriu un articol despre chestia asta, nu?

  

  

 

Poliţistul a oftat încă o dată:

— Da, îmi dau seama… Oricum, mersi că ai păstrat secretul timp de douăzeci şi patru de ore.

— Serviciu contra serviciu, a spus Annika.

— Şi ce vrei la schimb?

— Să‑mi spui de ce i‑au fost secretizate datele personale.

— Pentru că în urmă cu trei ani sau patru ani a primit o scrisoare de ameninţare. Se pare că a avut loc şi un incident violent, dar n‑a fost ceva serios.

— Ce incident?

— Nu pot să‑ţi dau detalii. Persoana în cauză nu a fost dată în judecată. Se pare că Furhage ar fi zis cam aşa: “Nu vreau să‑i ruinez viaţa. Toată lumea merită o a doua şansă”. S‑a mulţumit să se mute şi să ceară ca datele ei şi ale familiei sale să fie secretizate, ceea ce a şi obţinut.

— Un gest foarte generos… comentă Annika.

— Aşa‑i.

— Ameninţările pe care le‑a primit aveau vreo legătură cu Jocurile Olimpice?

— Nicidecum.

— Era vorba de o persoană pe care o cunoştea? Poate o rudă?…

Poliţistul a ezitat:

— Da, s‑ar putea spune şi aşa. Atacatorul avea motive pur personale, şi tocmai de‑aia nu vrem să facem public incidentul: ţine de viaţa ei privată… În fine, până acum n‑am găsit niciun indiciu care să ne facă să credem că atentatul de la stadion a fost un act terorist. Credem că atacul a fost îndreptat împotriva Christinei, dar asta nu înseamnă că făptaşul e cineva din anturajul ei.

— O să interogaţi persoana care a ameninţat‑o?

— Am interogat‑o deja.

Annika a clipit repede:

— Vasăzică nu staţi degeaba… Şi ce‑aţi aflat?

— N‑am cum să‑ţi dau detalii, dar pot să‑ţi spun un singur lucru: în prezent, toată lumea este la fel de suspectă…

— La cine te referi când zici “toată lumea”?

  

 CITIȚI ȘI:

Răzbunarea Păpușilor Ninja

”În romanele mele, femeile nu sunt doar o parte din decor”

  

 

— Poţi să‑ţi dai seama şi singură. E vorba de toată lumea care a avut de‑a face cu ea. Să tot fie vreo patru‑cinci sute de persoane. Multe dintre ele pot fi excluse de pe lista suspecţilor, dar n‑am de gând să‑ţi spun care anume.

— Cred că‑s destul de mulţi cei care au carduri de acces pe stadion… a insinuat Annika.

— Spune‑mi câţiva dintre ei.

— Membrii Secretariatului Olimpic şi cei ai Comitetului Olimpic Internaţional, personalul de serviciu al stadionului, angajaţii firmelor de construcţii de pe şantierul olimpic — electricieni, zidari, turnători –, angajaţii firmelor de transport şi ai companiilor de pază, reporterii sportivi ai televiziunilor…

Poliţistul n‑a scos niciun cuvânt.

— Mă înşel? l‑a întrebat Annika.

— Deloc. Ai dreptate: toţi cei pe care i‑ai pomenit au avut, au sau vor avea carduri de acces…

— Dar?…

— Dar n‑o să poţi intra pe stadion în miezul nopţii doar cu ajutorul unui card de acces, i‑a explicat el.

Annika îşi frământa creierii.

— Codurile de securitate! a spus ea după o clipă. Doar un număr restrâns de persoane a primit codurile astea!

— Da, dar deocamdată va trebui să păstrezi tăcerea în privinţa asta.

— Bine. Până când? Şi cine are acces la coduri?

Poliţistul a izbucnit în râs:

— Eşti incorigibilă! Cercetările sunt în curs de desfăşurare.

— E posibil ca alarmele stadionului să fi fost dezactivate?

— Iar uşile să fi fost descuiate?… Fii serioasă, Bengtzon!

La celălalt capăt al firului s‑au auzit două voci în fundal, apoi poliţistul a acoperit receptorul cu mâna şi a spus ceva.

— Trebuie să plec, i‑a spus Annikăi, după ce a luat mâna de pe receptor.

— Încă ceva!

— Ce anume?

— Ce căuta Christina Furhage pe stadion în toiul nopţii?

— Draga mea, asta chiar că‑i o întrebare foarte dificilă! Vorbim mai încolo.